Viața cu doi copii, una e cum îți planifici ziua/săptămâna și alta e ce îți iese din asta

Cum e prima săptămână de vacanță a copiilor, mai exact primele două zile? Mă pregătesc de o lună pentru această perioadă. Serios! Am făcut curat în casă, în dulapuri și în minte. M-am tot gândit, răzgândit și iar gândit la un program. Cum să fac astfel încât să petrec timp cu copiii, să fie interactiv și relaxant, să am casa cât de cât curată, mâncare gătită, filmulețe și articole publicate și în acelaș timp eu să nu mă transform într-o creatură agresivă, nervoasă și veșnic obosită.

Sună imposibil? Știu, dar cât de cât am reușit să fac un program acceptabil și realist. Am luat în calcul că nu va fi mereu casa lună, uneori vom mânca brânză cu smântână și mămăliguță în loc de pilaful iubit, până la urmă tot mâncare bună e. Mi-am făcut un program pentru articole și video-uri (partea pentru care sunt foarte entuziasmată acum). M-am gândit în ce parte a zilei mă voi ocupa de curățenie și în ce parte de treburile mele.

Cum au trecut până la urmă primele două zile? Încă o dată mi-am dat seama că este foarte greu să planifici ceva atunci când ai doi copii. Anisia și David au luat o răceală. Nimic grav, doar o tuse urâtă, insă am început săptămâna cu două nopți nedormite la pachet, casa ajunsă în haos, iar eu cu rezervorul de răbdare golit pe jumătate.

La șase dimineața când trebuia să mă trezesc să-mi editez filmarea Anisia tusea de rupea, iar eu aveam cam o oră dormită toată noaptea. La șase jumate deja mișunam amîdouă prin casă. Anisia se agăța non stop de mine fiindcă nu îi era bine. Nici pe dinți nu am reușit să mă spăl. Nu-i nimic, am zis, am mai trecut prin situații similare. După ce adorm la prânz mi le fac pe ale mele. Dar când nu e să fie, nu e…

La prânz după ce i-am pus la somn nu știam de ce să mă apuc mai întâi. De ciorba răsturnată pe masă sau jucăriile împrăștiate peste tot? Numai ce am terminat de adunat că Anisiei i-a venit un nou episod de tuse care nu s-a mai oprit. După două ore de chin sărăcuța Anisia nu a mai vrut să stea în pat, eu însă aș fi plătit să rămân acolo. Într-un sfert de ora Anisia a reușit să-l trezească și pe David și uitându-mă la ei am simțit că nu mai am energie, niciun gram.

Ei alergau în jurul meu iar pe mine mă lua cu amețeli. Așa că i-am anunțat că ne uităm la Ice Age. Câtă bucurie pe capul lor! La noi în casă se pun desene foarte, foarte rar, mai mult la excepții, genul cum a fost astăzi…De obicei după ce le pun am mustrări de conștiința și regret că le-am pus, astăzi însă nu am avut astfel de resentimente…

Sunt momente cand simti ca nu mai poti, eu asa am simtit astazi. Si sunt abia primele doua zile de vacanta :))). Nu am facut nimic din ce mi-am propus, dar chiar nu am avut cum. Inainte de somn am zis sa scriu macar un articol si sa va povestesc despre experienta de azi, cu gandul ca probabil nu sunt singura mama care nu reuseste sa faca ce si-a propus…

Advertisements

Paula, rochițe pentru fetițe

Îmi aduc foarte bine aminte când, la vârsta de zece ani, i-am zis mamei că vreau să merg să învăț să croșetez. În aceeași clădire unde aveam cursurile de dans era și atelierul de croșetat. Îmi plăcea la nebunie cum arătau hăinuțele, vazele, bijuteriile croșetate expuse acolo. Păreau din altă poveste. Îmi doream atât de mult să pot să îmi fac o bluză croșetată. Mama mi-a dat undă verde, mi-a luat croșete, ață și mi-a urat succes. Un an am mers să învăț să croșetez, iar examenul a constat intr-o vază croșetată pe care, ce-i drept cu maaaaare greu, am făcut-o. Si acum o am pe undeva.

IMG_1216

IMG_1249

IMG_1237

Nu am fost printre cele mai talentate eleve de acolo, dar cu siguranță eram printre cele mai pasionate. Ma uitam cu o admirație așa mare la toate lucrușoarele care mă inconjurau, de fiecare data am mers cu drag la cursuri. Anul care a urmat nu s-a mai făcut grupa de intermediari, iar eu așa și nu am învățat să îmi fac bluza la care visam. Am rămas însă cu gândul și admirația pentru hainele croșetate. Încă nu mi-am făcut acea bluză, dar să știți că nu am renunțat la idee.

Din cauza asta atunci când o prietenă mi-a povestit despre un brand handmade, care face rochițe pentru fetițe, parțial sau integral croșetate, m-a făcut foarte curioasă. Evident că m-am îndrăgostit pe loc de ele. Și nu doar eu, Anisia a rămas încântată, mai ales de accesorii. Brățara a ținut-o trei zile pe mână. Rochițele sunt faine, ușor de îmbrăcat și purtat, perfecte pentru copii, și nu numai după părerea mea.

IMG_1434

IMG_1470

IMG_1442

Rochițele au o poveste foarte frumoasă. Doamna Tatiana Ciubotaru, din momentul în care a devenit bunică, și-a dorit să facă ceva special pentru nepoțica ei iubita, Paula. Iubind din copilărie să croseteze a început cu o rochiță, după a mai făcut una și brusc idelile au început să curgă. Nu se mai putea opri, simțea mereu nevoia să-și pună ideile în practică. Și-a cumpărat materiale de cea mai înalta calitate, și-a comandat fir de ață din bumbac din Germania și așa, cu pași mici și siguri s-a născut minunatul brand, Paula – rochițe pentru fetițe.

IMG_2257

IMG_2231

De mult nu am mai scris despre hăinuțe pentru copii, deși sunt o mare slăbiciune a mea care bineînțeles vine încă din copilăria mea. Însă un lucru pe care doresc să îi învăț pe Anisia si David este că nu cantitatea contează, ci calitatea. Iar ca să le transmit acest lucru mai departe, trebuie să fiu un exemplu pentru ei. Lucrurile care s-au schimbat în ultimul timp este că am început să le cumpăr mai puține hăinuțe. Iar atunci când o fac, aleg cu mare grijă modelul, să fie ușor de purtat, potrivit pentru mai multe ocazii și, bineînțeles, dintr-un material foarte bun.

Fotografie – Tatiana Volontir

Tinute si accesorii – Paula – rochițe pentru fetițe

IMG_2261

IMG_1451.jpg

IMG_1427.jpg

IMG_1440.jpg

IMG_1252

IMG_1247.jpg

Copilu tău competent, o carte care m-a ajutat în primul rând pe mine

Atunci când ei în mână o carte despre eductia copiilor te gândești oare că e o carte care te poate ajuta în primul rând pe tine? Că îți poate îmbunătăți relația pe care o ai cu tine însuți și abia după cea cu copiii tăi? Eu recunosc că nu am stat niciodată să mă gândesc la asta, până când am citit prima carte bună de parenting. Și…  Din acel moment din fiecare carte citită am învățat câte ceva pentru și despre mine, am pornit spre un dialog cu mine despre copilăria mea și influența ei asupra a ceea ce trăiesc astăzi. În ultimul timp prietenii mei când mă întreabă ce fac aud din ce în ce mai des răspunsul: “Fac terapie cu mine cititnd cărți de parenting.

Însă nicio carte citită până acum nu a avut un impact atât de mare asupra mea cum a avut cartea “Copilul tău competent”. Erau zile când puneam cartea și stăteam clipe lungi eu cu mine, mă gândeam la mine, la copilăria mea, la cum s-a transpus în viața de părinte.

Cartea e complexă și conține teorie cu exemple concrete, e foarte utilă pentru un proaspăt părinte și nu numai. Aș recomandă-o chiar și celor care nu au copii. Pe mine m-a ajutat și o să va povestesc puțin despre capitolele care au avut cel mai mare impact asupra mea.

  • Copiii coopereaza

Este esențial pentru un părinte să știe asta. Nu glumesc, este esențial să înțelegi că un copil cooperează din primele clipe de viață.  Da, da!! Absolut toți copiii cooperează, și e mare păcat dacă părintele nu știe asta.

Un exemplu foarte clar este atunci când copilul începe să plângă atunci când mama lui îl lasă la creșă/grădiniță, iar cu un alt membru al familiei e liniștit și intră bucuros în sala. Explicația este că un copil simte dacă mama nu e pregătită să se despartă de el și își face numeroase griji. Plângând el încearcă să îi spună: “Dragă mamă, e o problemă și simt asta. Ar trebuie să o rezolvi, mă bazez pe tine.”

Cartea explică foarte clar și accesibil felul cum cooperează copiii și motivul de ce o fac. Toți copiii își iubesc părinții și vor din tot sufletul să îi ajute. Ei o fac cum cred ei că e cel mai bine pentru părinții lor, doar că uneori e destul de greu să descifrezi ce vor să zică, mai ales dacă tot auzi de la oamenii din jur că un copil e egoist, alintat și manipulator. E mult mai ușor să dai vina pe copil decât să încerci să-l înțelegi.

După patruzeci de ani de cercetări intense asupra famililor și două decenii de cercetări profunde asupra relației timpurii între mamă și copil, am aflat că în reaitiate este invers. De fapt, când trebuie să aleagă între a-și păstra integritatea și a coopera – iar asta li se întâmplă, ca și adulților, de o mulțime de ori pe zi, copiii aleg cooperarea în nouă cazuri din zece. Așadar copii nu au nevoie de adulți să-i învețe să coopereze, au nevoie de adulți să-i învețe cum să fie independenți când interacționează cu alții” Jesper Juul

  • Integritatea unui copil

Acest capitol e strâns legat de capitolul despre cooperarea copilului. Aici explicația va fi mai personală fiindcă acest capitol m-a dus înapoi în copilăria mea și a surorii mele. Înainte să va povestesc despre ce impact a avut cartea asupra mea o să fac o paranteză și o să va zic puțin despre cum am crescut eu.

Pentru părinții noștri eu și sora mea am fost și suntem mereu pe primul loc. Au făcut tot ce le-a stat în putere și chiar mai mult pentru ca mie și surorii mele să nu ne lipsească nimic. Eu, din ce am înțeles de la părinții mei, am crescut un copil rebel și neascultator până pe la vârsta de șapte ani, pe când sora mea făcuse un an. După am devenit mult mai cuminte, iar de la vârsta de aproximativ zece ani nu am avut mai deloc certuri sau conflicte cu părinții.

Dacă mă gândesc bine nici nu prea aveam de ce. Am învățat foarte bine, am fost printre primele în clasă, participam la olimpiade, dansam, pictam, nu prea ieșeam la întâlniri, stăteam des închisă în camera mea și citeam mult. Cu sora mea a fost exact invers. A fost un copil foarte cuminte, învăța repede și bine totul, se adapta în orice situații noi. Asculta de părinți și rareori aveau vre-o ceartă cu ea. Însă pe când ea avea vârsta de nouă ani totul a început să se schimbe. A început să învețe mai rău, se certa des cu părinții, iar ei erau mereu îngrijorați și supărați pe ea. Eu nu prea înțelegeam de ce se ceartă atâta. Relația dintre mine și sora mea odată cu trecerea timpului devenea din ce în ce mai strânsă și frumoasă. Însă fiind în perioada adolescenței târzii nu stăteam să mă gândesc prea mult la asta, îmi trăiam și savuram viața pe cât puteam.

Eu, în schimb, nu am avut ce să le reproșez părinților, eram încântată de relația pe care o aveam cu ei, de cum discutam și ne susțineam reciproc. La o discuție cu prietenii despre familie povesteam la toată lumea ce familie minunată am, cât de bine ne înțelegem și ce faini sunt. Și eram sută la sută sinceră. În mintea mea avusesem o copilărie perfectă!

Însă… Din momentul în care am născut multe lucruri s-au schimbat în mintea mea.. Brusc am început să îmi amintesc momente din copilărie care nu îmi plăceau, momente în care nu mă înțelegeam deloc cu părinții, perioade în care ne certam des, plângeam, fugeam în camera mea și îmi doream să nu mai ies de acolo. De unde toate astea?! De ce le-am uitat și mi le amintesc abia acum?! Mă simțeam confuză, pierdută și foarte vinovată. De parcă pământul de sub picioare, care era atât de stabil brusc a început să se miște în continuu, iar asta mă făcea să nu mai înțeleg unde mă aflu. Am încercat să vorbesc cu părinții, dar neștiind cum să pun corect problema părea că ii învinuiesc și ii critic pentru felul cum m-au crescut. Ei la rândul lor rămâneau suprinși și supărați, iar asta îmi făcea și mai mult rău..

Cu ce m-a ajutat cartea? Am cam înțeles ce s-a întâmplat cu mine și mi-am dat seama că e abia începutul vindecării. Să vă explic. Fiind copil rebel și neasculatator am fost destul de des criticată și “învățată” să mă “port frumos”pentru ca părinții să nu roșească mereu pentru mine. Destul de des după ieșirile la plimbare, în oraș, în vizită la cineva mama stătea mult cu mine și îmi explica că trebuie să fiu cuminte, să ascult de ei, să nu îi fac de rușine, dar nu prea avea efect. Eu tot rebelă rămâneam. Inclusiv pentru bunici eram cea mai rebelă dintre nepoți, dar pe ei asta nu îi deranja atât de mult. Perioada în care s-a născut sora mea, era o perioadă dificilă pentru familia noastră. Părinții mei erau în mijlocul construcției unei case mari. Toți banii pe care ii aveau puși deoparte se devalorizase, salariile lor de medic și avocat au scăzut atât de mult, încât abia ne ajungea pentru mâncare. Ambii au trebuit să își mai găsească un job pentru ca să putem face față. Prima oară când au lăsat-o pe sora mea cu mine pentru câteva ore a fost când eu aveam șapte ani, iar ea nici un an.

Din ce îmi dau eu seama cam pe atunci am început să renunț la integritatea mea în favoarea părinților. Realizam cât de greu e pentru ei și devenisem copilul cuminte de care aveau nevoie. Dacă până atunci mă opuneam criticii și prin tot comportamentul meu le aratam că nu e în regulă, atunci am acceptat-o. Ce la rândul lor au înțeles părinții? Că în sfârșit a dat roade eductia lor. Și așa a început totul. Când părinții considerau că nu fac bine, mă criticau, iar eu la rândul meu făceam tot posibilul să ii mulțumesc. Mai existau certuri și conflicte, dar erau rare. Stăteam mult fie cu sora mea, fie făcându-mi temele, fie mergeam la dansuri sau altundeva. Mereu era ceva de făcut. Eram copilul model, însă, totul ce făceam era ca să le placă părinților, să fie mândri de mine.

Și ei chiar erau fără să își dea seama ce se petrece de fapt. Am învățat bine mereu, am făcut o facultate grea întrând la buget, mi-am găsit un job bine plătit imediat după ce mi-am terminat facultatea. Primele conflicte de interese au apărut foarte târziu, cam cu un an înainte să vină copiii în viață noastră. Atunci în relația noastră atât de făină (și acum e) au început să apară conflicte. Pe de o parte sufeream enorm că părinții nu sunt mulțumiți de mine fiincă învățasem să trăiesc prin ochii lor. Dacă erau mulțumiți și mândri de mine, totul era perfect, dacă nu.. nu prea au fost situații de genul de când aveam șapte ani. Nu știam cum să acționez și reacționez. Pe altă parte au început să vină amintirile din copilărie pe care le închisesem bine intr-o cameră din sufletul meu, cheia am ascuns-o bine, iar ea brusc s-a găsit.

Însă pe atunci nu realizam că e abia începutul, odată cu venirea copiilor totul s-a accentuat. Brusc am început să îmi amintesc tot, absolut tot ce nu mi-a convenit în copilărie. Și cum eu de felul meu sunt o peroană extrovertă, le povesteam totul părinților. Va puteți imagina ce lovitură era pentru ei? Ei care au făcut mai mult decât le era lor în putință pentru că mie și surorii mele să ne fie bine. Iar eu înțelegeam asta, dar nu mă puteam controla. Era prea mult pentru mine în acel momentul. Viață cu doi copii mici, totul nou și necunoscut, iar cireașa de pe tort erau amintirile, multe, neplăcute, nedorite și neașteptate.

Cum le-am făcut față? Nicicum… M-am consumat enorm și le-am făcut capul calendar la toți cei care m-au înconjurat. Cred că un psiholog m-ar fi ajutat cel mai bine, dar când? Nu aveam timp nici să merg la baie. Am s-o fac însă, e spre bine meu și al familiei mele. Și aici mă refer la toți, părinți, soră, copii… Acum apare întrebarea:

Ce am învățat și cu ce m-a putut ajuta cartea?

În primul rând mi-am dat seama de ce m-au lovit amintirile anume atunci. Dacă până să devii părinte nu îți rezolvi o astfel de problemă interioară, mai ales care vine din copilărie, o faci în momentul în care devii. Totul se întâmplă din cauza dorinței de a fi un părinte mai bun. În subconștientul tău știi că ceva nu e în regulă și că trebuie fixat pentru a nu da mai departe. În carte veți găsi totul explicat foarte detaliat, pe mine m-a ajutat mult să încetez să mă învinuiesc pentru gândurile mele. Intențiile mele de fapt erau unele pozitive.

În al doilea rând am înțeles DE UNDE veneau acele gânduri și să îmi dau seama că nu e nimeni vinovat și nimic nu a fost făcut cu rea intenție. Important este ca problema să fie rezolvată.

În al treilea rând mi-am dat seama ce s-a întâmplat cu sora mea și DE CE ea și părinții se certau atât de des. Ea, prin tot comportamentul și certurile cu părinții încerca să le spună că metoda pe care o folosesc e greșită, însă ei nu înțelegeau. Am tot auzit de la ei fraza : “Cu tine a fost atât de ușor, nu înțeleg de ce nu reușim să găsim limbă comună cu sora ta?”. În timp ce ea era singura persoană care proceda corect.

Atunci când e o situație asemănătoare cu cea a familiei noastre copilul fie renunta la integritate și devine copilul pe care vor să-l vadă părinții, cu care e mult mai comod, dar care în viitor va trebui să își rezolve problemele de integritate (cazul meu), fie luptă și prin comportamentul agresiv transmite un mesaj clar părinților: “E greșit ceea ce faceți!” (cazul surorii mele), dar urmările nici aici nu sunt unele pozitive dacă părinții nu știu să interpreteze mesajul. Pe când au început certurile cu sora mea casa era construită, părinții câștigau destul de bine, probleme vizibile nu erau. Așa că ea a ales să lupte. Dacă părinții ar fi înțeles-o, multe situații neplăcute, traume și conflicte ar fi fost evitate. Dar, pe atunci nu exista accesul la informație pe care îl avem noi acum, iar educația cu blândețe nu era un termen des întâlnit. Ei ne-au crescut făcând chiar mai mult decât le stătea in putință, iar acesta e un lucru mare.

Noi însă în ziua de azi avem acces la toate informațiile de care avem nevoie. E păcât să nu profităm de asta și să facem tot ce ne stă în putință pentru ca copiii noștri să fie și să crească niște persoane integre, sigure, cu încredere în forțele proprii și cu cât mai multe șanse la un viitor fericit. Dacă nu ați făcut-o până acum, eu zic să începeți cu cartea “Părinte conștient”!

Cum s-au îndrăgostit copiii de mare și apă rece în septembrie

Weekendul acesta am fost la mare pentru prima oară anul acesta. A fost foarte drăguț, am prins apă caldă, vreme făină. Ne-am distrat, ne-am simțit bine, ne place mult marea. Stand la mare ne-am tot amintit de ultima vacanță la mare de anul trecut, pe care am avut-o în septembrie. Am prins vreme ploioasă, cer înnorat, apă rece și valuri mari. Ne aminteam cu drag, culmea, a fost una dintre cele mai frumoase vacanțe pe care am avut-o până acum.

Articolul a fost scris acum nouă luni luni, în septembrie 2018, dar a rămas nepublicat. L-am păstrat pentru începutul verii când va începe noul sezon de mers la mare.

Bătea un vânt rece, cerul era înnorat, plaja era goală, apa destul de rece, ce mai, o vreme perfectă pentru o vacanță la mare. Mă uitam la apă și mă gândeam:

– De ce oare am ales marea? Dacă tot e mijloc de septembrie, de ce nu am ales să mergem în vacanță la munte? Doar știam ce risc ne asumăm mergând în septembrie la mare…

Așa că a doua zi i-am propus soțului să plecăm acasă. Nu prea era de acord, dar a cedat la insistențele mele. Am încercat să anulăm cazarea (apartamentul închiriat pentru o săptămâna), însă am aflat că dacă o facem, oricum pierdem toată suma. De reținut: să citiți termenii și condițiile înainte de a da numărul de card atunci când faceți rezervare pentru o vacanță cu copiii.

Țînând cont de situație soțul a venit cu o propunere:

– Hai să rămânem aici! Copiii respiră aer de mare, oricum le face bine. Avem liber, ce stăm în București, ce aici… Aici totuși e mai bine.

Am fost de acord, avea dreptate și bine am făcut!

A doua zi dimineața soțul și copiii au mers pe plajă să se plimbe, iar eu am rămas să mai adun una alta. Când am ajuns pe plajă ei erau deja în …apă! Cam vineți, dar păreau foarte fericiți, în special copiii. Doi copii și un adult pe toată plajă. Copiiilor le sclipeau ochii, nu păreau să își dorească să iasă din apă. Am înghețat, la propriu și la figurat! Deja îmi imaginam cum vom ajunge diseară la urgențe cu pneumonie.

Din fericire nu aveam dreptate! Seara, văzând că ei sunt mai bine decât erau dimineață le-am dat undă verde să stea în apă. Timp de o săptămână copiii:

  • Au intrat în apă de două ori pe zi cam câte 2 ore înainte de somnul de la prânz și câte o oră seara;
  • Au fost mai tot timpul singurii de pe plajă, unii părinți veneau și se uitau la noi ca la nebuni, două cupluri ne-au și filmat ;
  • Copiii erau mereu cu buzele vinete, dar nu părea să le fie frig. Dacă se opreau, începeau să tremure puțin, în special Anisia, dar fugeau înapoi în apă și problema se rezolva;
  • După ce ne întorceam în apartament, îi țineam câte jumătate de oră sub un dus fierbinte și le dădeam o mâncare caldă pe care o devorau cu viteza luminii.

Rezultate:

  • Copii erau foarte fericiți. Acest joc care presupunea intrat în apă rece, ieșit, alergat prin nisip, intrat iar în apă le-a plăcut foarte tare. Rădeau des, erau foarte binedispuși;
  • Au mâncat cam de două ori mai mult comparativ cum manancau în mod normal;
  • Au dormit foarte bine noaptea, nu se trezeau mai deloc, ceea ce în București nu se întâmpla;
  • Când am ajuns la mare aveau muci, tuseau puțin. Au plecat de acolo fără muci, fără tuse, arătau mai sănătoși, mai fericiți;
  • A fost prima vacanță când copiii nu au cerut acasă și când au aflat că plecăm, au zis că nu vor să se întoarcă;
  • Eu am fost singura care nu prea a intrat în apă și singura care a plecat răcită acasă.

Nu zic să repetați ce am făcut noi. Fiecare situație e unică și fiecare părinte simte ce e mai bine pentru copilul lui. Dar am zis să va povestesc cum a fost, fiindcă mie personal mi s-a părut incredibil cum au reacționat copiii. Am mai fost și când era cald afară și apa era caldă, dar parcă nu erau așa entuziasmați. Mi-a plăcut experiența și mi s-a demonstrat încă o dată cât e de complex și puternic organismul uman.

Dar cum a fost la voi? Ați trăit experiențe asemănătoare împreună cu copiii?

O zi cât o săptămână. Cum am făcut pace cu doi copii irascibili

O zi petrecută cu doi copii mici nu poate fi ușoară. Cel puțin eu niciodată nu am simțit-o așa. Ești în priză din momentul in care te-ai trezit până seara când soțul intră pe ușa. Le faci micul dejun, ai grijă să mănânce, strângi după ei, pui masa, aduni de pe masă, îi îmbraci, îi scoți pe afară, alergi prin parc după ei, te joci cu ei, inventezi jocuri dacă e nevoie. Rezolvi eventuale conflicte, ai grijă să nu se certe, să nu se bată când nu reușesc să împartă ceva. Ești mereu concentrată să iei cea mai bună decizie pe moment, să fii pe faza… să încerci să vezi  lucrurile prin ochii copiilor. După plimbare îi aduci acasă, îi ajuți să se spele, le pui masa, îi ajuți să mănânce, strângi după ei, îi speli, îi pregătești de somn, îi adormi. În timp ce dorm strângi prin casă, faci de mâncare, dacă mai apuci dai un aspirator, un mop. Se trezesc și o iei de la capăt.

E greu? E obositor? E puțin zis, e foarte solicitant! Dar e și frumos. Chiar e! Într-adevăr îți folosești 200% din energie și la sfârșitul zilei nu vei mai funcționa, dar oare oboseala e cea care contează atât de mult? E cea mai bună investiție de timp pe care ai făcut-o vreodată! Acest gând te ajută să observi lucrurile frumoase care fac parte din experiența de a fi mamă. Pe mine mă ajută să mă gândesc că acest „hardcore” e doar o perioadă  și cu timpul copiii vor avea din ce în ce mai puțină nevoie de mine. Iar de când Anisia și David au trecut de trei ani parcă e și mai frumos. Mă înțeleg altfel cu ei. Își exprimă mai clar, pentru înțelegerea mea, gândurile și emoțiile.

Acesta a fost unul din motivele pentru care m-am bucurat când am aflat că vom rămâne împreună o zi doar noi trei. Creșa a fost închisă datorită faptului că a venit Papa și deși nu am fost de acord că părinților nu li s-a dat liber, m-am bucurat că vor rămâne acasă. M-am bucurat și de faptul că nu mai aveam emoții dacă mă descurc cu ei doi sau nu, cum mi se întâmpla înainte. Citind din ce în ce mai mult și fiind cât mai atentă la comportamentul lor, am învățat să fac față din ce în ce mai bine situațiilor dificile și crizelor. Spre sfârșitul săptămânii de grădiniță i-am văzut agitați și puțin dați peste cap (vă povestesc imediat de ce) și m-am pregătit că cel mai probabil va fi o zi grea cu descărcări și multe emoții, dar nu m-am așteptat să fie AȘAAAA.

Miercurea trecută Anisia pentru prima oară la grădiniță a avut spasmul hohotului de plâns. Pe la prânz am primit un telefon, m-a sunat educatoarea foarte stresată și speriată să îmi povestească că Anisia a căzut, s-a lovit cu capul și a leșinat. Mi s-a tăiat pământul de sub picioare, dar am rămas calmă. Așa reacționez eu la stres mare, îngheț și îmi păstrez calmul. Am început să pun întrebări și încet, încet ne-am dat seama că de fapt leșinase înainte să cadă. A avut un conflict cu David și în loc să plângă și-a ținut respirația și a leșinat. Am mai pățit asta, o să scriu un articol separat despre acele momente, dar acelea s-au petrecut mereu în preajma noastră, a părinților.

Educatoarele și ingrijitoarele s-au speriat foarte tare, nelovindu-se de așa ceva până acum nu au știu cum să reacționeze, așa că au făcut ce au crezut că e mai bine. I-au turnat apă peste față, au încercat să îi țină gurița deschisă (să nu își înghită limba) ceea ce cred că a stresat-o și mai mult. Un copil când are o astfel de criză trebuie ținut in brațe liniștit, cu picioarele puțin mai sus de restul corpului și așteptat până când își va reveni. Iar când își revine e foarte buimac și trebuie să îi vorbești calm și liniștit. Acasă, întrebând-o și povestind despre asta, Anisia mi-a tot zis că nu mai vrea să i se toarne apă peste față și i-am promis că nu i se va mai întâmpla…

Iar David la rândul lui probabil că s-a speriat văzând tot ce se întâmplă. El oricum e mai introvert de felul lui ca și temperament și neștiind adesea cum să își exprime emoțiile, se descarcă prin porniri violente. Cel mai bun remediu pentru el este blândețea, vorba bună și …. îmbrățișările. Acestea sunt preferatele lui. Se înmoaie, se lipește de tine și îl auzi cum mârâie liniștit (modul lui de a-și exprima emoțiile pozitive). Deși la prima impresie nu pare genul.

Cam acestea au fost evenimentele de la grădiniță. Așa că vineri, după ce a plecat soțul la muncă, eu am fost lovită de un val de emoții cărora trebuia să le fac față. Totul a început de la pregătirea pentru a ieși afară. Anisiei nu îi convenea nimic. Nu îi plăceau hainele, bicicleta cu care va ieși afară, plângea și se supăra din orice. Iar David din când în când pe neașteptate o lovea, ceea ce stârnea un val și mai mare de emoții și lacrimi. Mi-am păstrat calmul și am încercat pe cât a fost posibil de repede să ii scot afară, sperând că acolo va fi mai ușor.

Dar nu a fost așa. La locul de joacă mi-a fost aproape imposibil să mă înțeleg cu ei. Pe tobogan s-au împins, când urcau pe scări s-au certat și au încercat să se bată pe motivul care urcă primul. La nisip au aruncat nisip unul în celălalt și s-au certat non stop pe jucării, lopățele și mășinuțe. Cu ceilalți copii erau destul de agresivi. Încercau să îi împingă sau să îi lovească dacă îi deranjau cu ceva. Anisia a făcut multe crize din motive nesemnificative. Dacă nu îi convenea ceva se arunca pe jos, plângea, țipa. Mă uităm la ei și nu nu știam de care să ma ocup primul. Dar nu m-am enervat sau răstit la ei!

Mi-am păstrat calmul și am respirat. Chiar dacă îmi venea și mie în acel moment să mă trantesc pe jos, să plâng și să tip puțin. Am vorbit cu ei, le-am explicat că nu e bine să se lovească, nu am intrat în detalii. Știau și ei foarte bine că nu e în regulă ce fac, doar că nu reușeau să își controleze emoțiile. I-am ținut în brațe când voiau să se bată sau să lovească un copil din parc. De fiecare dată când David o lovea/încerca să o lovească pe Anisia îi ziceam clar, liniștit, uitându-mă in ochii lui că nu are voie să o facă. La un moment dat l-am luat în brațe și i-am zis că mă bucur mult că a rămas acasă și că petrecem timpul împreună. Atunci s-a liniștit și s-a lipit cu tot corpul de mine. Din acel moment a devenit mai calm și mai puțin agresiv.

Erau multe mămici în parc, multe cu copii de un an și ceva. Cu majoritatea nu ne cunoșteam încă. Se uitau la noi șocate. Îmi și imaginez cum arătam dintr-o parte. Doi copii nervoși și bătăuși și o mamă prea calmă, vorbind cu ei numai în rusă. La un moment dat nu am mai putut sta și am schimbat parcul pe unul mai puțin aglomerat și mai mare. Acolo a fost o idee mai bine. Masa de prânz și pregătirea pentru somn nu au fost nici ele ușoare. Copiii au plâns și s-au enervat din orice. În momentul in care i-am văzut dormind pe amândoi am simțit cum mă ia amețeală, atât de obosită eram. Însă… eram mulțumită, culmea!

Da, chiar eram. Fiindcă am reușit să fac față cu brio unei situații foarte dificile. Nu m-am enervat o secundă. De fiecare dată când nervii mei ajungeau întinși la maxim îmi repetam că copiii se comportă așa numai fiindcă au o problemă, fiindcă ii deranjează ceva, nu fiindcă vor să mă necăjească. Au avut parte de niște experiențe cărora nu le-au făcut față emoțional și acum, alături de mama lor, se descarcă. Tot ce au nevoie acum este blândețe și înțelegere. Și am avut dreptate.

După somnul de la prânz copiii s-au trezit liniștiți și veseli. Venise și soțul de la muncă căruia îi povestisem la telefon tot ce s-a întâmplat. Se uita la ei cum se joacă, râd și îmi tot zicea: „Albina, eu cred că tu ai inventat totul. Uite ce bine se simt ei, nu văd nicio urmă de violență sau irascibilitate”. Ce mai puteam să zic? Decât că atitudinea mea a fost ceea ce au avut ei nevoie pe moment. I-am lăsat să se descarce, i-am înțeles, le-am fost alături și asta ne-a ajutat să ne apropiem mai mult.

În ziua de azi multe cărți care promovează educația cu blândețe descriu comportamentul agresiv al unui copil un strigat de ajutor la adresa părinților. O să îmi ziceți că e curentul din perioada contemporană și nu se știe ce va ieși din asta? Nu e adevărat! Despre asta s-a discutat și scris mereu. Janusc Korczak, în cartea sa “Cum să iubești un copil. Dreptul copilului la respect.” scrisă în 1920, aproape 100 de ani în urmă, cartea care este considerată și acum Biblia pentru a crește și educa un copil, scrie:

 „Lacrimile de încăpățânare și furie sunt lacrimi de neputință și răzvrătire, o încercare disperată de a protesta, un strigăt de ajutor, o plângere pentru neglijență, o dovadă că copiii sunt constrânși și forțați în mod nejustificat, o manifestare a unei dureri fizice și mereu, suferință.”

 

 

 

Cum te cheamă? Câți ani ai?

Una din primele și cele mai bune cărți de parenting citite de mine până acum a fost “Cum iubești un copil. Dreptul copilului la respect” scrisă de Janusz Korczak. Mi-a plăcut atât de mult încât am început să caut și cercetez tot ce a scris autorul. Am citit biografia lui și m-a impresionat profund. M-a pus pe gânduri cartea, mi-a dat mult de analizat.

A fost citită în rusă, am comandat-o tocmai din Moscova, fiindcă acum trei ani în altă parte nu am putut-o găsi. Țineam să o citesc neapărat în momentul în care voi deveni mamă, știam că este una dintre cele mai apreciate și respectate cărți despre parenting din toate timpurile, este numită chiar “Biblia Părintelui”. În română nu am găsit cartea de vânzare și nici măcar un audiobook disponibil. Știu că le-am povestit la prieteni despre ea, cât de mult îmi place și au încercat să o găsească măcar în limba engleză, dar nu au reușit. Dacă știți unde se poate găsi, va rog să îmi scrieți în comentarii. Înainte să scriu acest articol am căutat-o iar si am găsit-o disponibilă la Librăria Online. Am comandat-o si speeeer să-mi vină, să nu fie o greșeală pe site. O să va scriu în updates dacă o primesc.

Acest articol însă nu este despre carte. Despre ce am învățat din ea vă voi scrie în curând alt articol, fiindcă intenționez să o recitesc. Dacă îmi ajunge comanda, am s-o recitesc în română. Acest articol însă este despre unul din paragrafele care mi-a rămas întipărit în minte. L-am citit când copiii aveau doar câteva luni și mi-a fost greu să-l înțeleg pe deplin. L-am înțeles abia acum, perioada în care copiii au trei ani. Paragraful sună cam așa:

Într-o zi am trecut pe lângă un copil pe care l-am salutat și l-am întrebat cum îl cheamă. El s-a uitat la mine și nu mi-a răspuns nimic. După am auzit dialogul dintre el și mama lui.

-De ce nu i-ai răspuns domnului?

-Cum să îi răspund, doar nu-l cunosc deloc?

Atunci mi-am dat seama că așa este, eram un străin pentru copil. De ce mi-ar răspunde, doar fiindcă sunt un adult? Mie dacă o persoană străină mi-ar adresa astfel de întrebări fără să se prezinte și să aibă o introducere, i-aș răspunde? Nu! Sau cel puțin nu ceea ce se așteaptă să audă!

Mi-am adus aminte despre acest paragraf când Anisia și David, destul de sociabili și relaxați de felul lor în preajma adulților și în general, în majoritatea cazurilor când adulții începeau să vorbească cu ei în parc și să le adreseze întrebări, nu le răspundeau. Același lucru l-am observat și când mergeam la control la doctor. Dacă era un doctor mai sociabil, care se introducea, le vorbea frumos și glumea înainte să îi întrebe ceva, îi răspundeau la întrebări. Dacă imediat ce intrau pe ușa îi întreba cum îi cheamă sau ce îi doare, nu răspundeau.

Ce am ales să fac eu ca părinte în astfel de situații? Nu insist copilul să răspundă. Nu încep cu: “Hai, zi-i cum te cheamă, că doar știi foarte bine! Haide, spune-i doamnei/domnului câți ani ai!”. Recunosc, mi-ar plăcea să vadă toată lumea că copiii mei știu să răspundă câți ani au și chiar mult mai mult de atât și nu aș vrea ca cineva să creadă că ei nu răspund fiindcă nu știu și nu i-am învățat. Fiindcă, după privirea pierdută a adultului, la asta pare că se gândește. Nimănui nu ii trece prin cap că un copil pur și simplu alege să nu răspundă din diverse motive.

Dar aleg să o las așa. Zâmbesc politicos și cam atât. Dacă persoana tot insistă și insistă, răspund eu la întrebare că să-i scap pe copii. Fiindcă Anisia sau David, dacă au hotărât să nu răspundă, nu își vor schimba hotărârea. Mi-a trecut prin cap să le explic adulților că nu au primit un răspuns fiindcă copilul nu îi cunoaște deloc și nu se simte confortabil să între în discuții, dar încă nu mă simt pregătită și nu știu cum ar reacționa lumea. Momentan prefer să zâmbesc politicos și eventual să răspund în locul copiilor…

Dar tu cum procedezi? Ce părere ai despre cele scrise mai sus?

Update: Am contactat editura Curtea Veche Publishing care detine drepturile de autor pentru aceasta carte. Mi-au raspuns ca minunata carte a fost inclusă în planul editorial și va fi reeditată anul acesta! Cel mai probabil la inceputul toamnei.

 
Suuper! Vă țin la curent!

 

Sursă foto -Pixabay

 

 

 

 

Amintiri așternute pe foaie împreună cu Celebook

IMG_4661

De când s-au născut copiii am tot făcut poze, multe, furmoase, pline de emoții și amintiri. Prima oară când le-am sortat și am avut timp să mă uit la ele a fost când copiii aveau în jur de un an. Țin minte atât de bine acea perioadă. Soțul meu a stat o săptămâna acasă cu copiii pentru a-i putea dezobisnui de sân pe timp de zi (începusem ințărcarea blândă). Iar eu pe timp de zi aveam voie să fac orice își dorea sufletul meu, numai să nu stau acasă. Au fost primele mele “zile de vacanță” de când s-au născut copiii. Am făcut multe lucruri după care tanjeam de mult timp. M-am plimbat prin oraș, am băut cafele, am fost prin magazine, am făcut tot posibilul ca să-mi savurez din plin „libertatea”.

Una din acele zile am dedicat-o pozelor. Le-am descărcat de peste tot: telefoane, aparate foto, le-am cerut de la prieteni și o zi întreagă m-am ocupat de ele. Am mers într-o cafenea faină, mi-am luat o ciocolată caldă imensă și m-am pus pe treabă. Le-am sortat pe luni începând cu ultima luna de sarcină, după prima luna in patru și tot așa. Am făcut câteva foldere pentru prieteni și familie pentru perioadele când ne-au vizitat și i-am pozat împreună. Întregul proces a fost foarte, foarte fain. M-au lovit niște emoții de abia reușeam să le controlez. Nu îmi venea să cred cum se schimbau bebelușii noștri de la o luna la alta. Nu îmi venea să cred cât au crescut și s-au schimbat, prin câte experiențe am trecut într-o perioada atât de scurtă.

IMG_4656.jpg

Mă tot uitam la poze. Iar și iar. Nu mă puteam opri. Aici Anisia a învățat să își țină capul. Aici au învățat să se rostogolească. În această poză pentru prima oară le-am dat paste și le-au auncat peste tot, inclusiv pe pereți. Aici i-am pus pentru prima oară în sling, fiind singură cu ei acasă. Nu am mai avut răbdare să îl aștept pe soț. Imediat ce i-am pus am încercat să îi și alaptez. În cam cinci minute dormeau amândoi. După chinuie-te să-i scoți din sling și să-i pui in pătuțuri fiindcă altfel îmi adunam umerii de pe jos… Ce mândră eram de mine că am reușit. Aici Anisia avea nouă luni și a gustat pentru prima oară ceapă verde și spre suprprinderea noastră i-a plăcut mult. Aici David a mâncat ardei roșu pentru prima oară… Și tot așa, amintiri peste amintiri, emoții care mai de care.

IMG_4658IMG_4663.jpg

Atunci țin minte cum m-am gândit la importanța de a pune astfel de amintiri “pe o foaie”. În acea perioadă mă gândisem la un album foto, însă acum, când a venit momentul să îl și facem mi-am dat seama că o fotocarte e mult mai potrivită pentru ceea ce ne dorim noi. Am analizat în detaliu ofertele Celebook și m-a încântat ideea unei cărți cu poze, mai ales că poți să îți creezi fotocartea online dacă dorești. Iar acum e perioada in care copiii sunt pasionați de cărți. Orice fel de cărți, cele pentru copii nu mai sunt suficiente pentru ei. De când am primit fotocartea cer mai mereu “cartea cu poze” ca să se uite la ea. Se instalează bine unul lângă celălalt și comentează la fiecare poză. Le plac mai ales pozele unde erau bebeluși. Ne-a plăcut atât de mult rezultatul încât ne gândim să facem câte o fotocarte pentru fiecare an petrecut cu copiii.

Când ai copii parcă timpul trece mai repede decât de obicei, iaruneori e greu să îl conștientizezi pe deplin. De multe momente nu apuci să te bucuri din cauza ritmului atât de alert, iar noi părinții trebuie să fim pe cât e posibil de calmi și echilibrați mai mereu. Adesea in ochii noștri copiii sunt aceeași bebeluși născuți acum câteva zile. Nici nu realizăm cât cresc și se schimbă într-un timp atât de scurt. Fotocartile sunt o modalitate foarte faină de a „pune amintirile pe foaie”. Iar în unele seri, când îți mai rămâne puțină energie, e fain să te așezi la un pahar de vin și să te minunezi de cât de frumos trece timpul, de cât de repede cresc copiii și de cât de important este să te bucuri de fiecare moment alături de ei.

IMG_4654.jpg

P.S. Dacă îți face cu ochiul ideea să știi că săptămâna această, până duminică, 14 Aprilie, Celebook are Promoția de Paște și poți să îți comanzi orice fotocarte de minim 80 de pagini cu 50% reducere.

Fotocarte – Celebook

 

 

 

Cum rotavirusul a reușit să atace 3 din 4 membri ai familiei noastre

Am tot auzit despre acest rotavirus, cât de nașpa e și eram foarte bucuroasă că în lista virozelor pe care copiii au reușit să le agațe la grădiniță nu se enumără și el. Însă never say never. Într-o seară de duminică în drum spre locul de joacă David s-a plâns că îl doare burtica. L-am întrebat dacă vrea să ne întoarcem acasă și a zis că nu. La locul de joacă a fost mai cumințel decât de obicei, iar în drum spre casă a vomitat. Nu s-a mai oprit din vomitat până am ajuns la spital.

Acolo, vazundu-i starea, l-au internat pentru 12 ore și i-au pus o perfuzie care să îl ajute să se oprească din vomitat și să îl rehidrateze. Când au venit analizele și am văzut că e rotavirus nu îmi venea să cred. Eu tot dădeam vina pe acea prăjitură mâncată la prânz cu atâta poftă. NU, noi nu acem din astea. Noi suntem puternici, burtica noastră nu este afectată de diverși viruși și bacterii. De mici i-am imunizat, i-am lăsat să pună mânuța peste tot și să lingă pietre de pe afară. Niciodată nu au avut probleme cu burtica. Însă uneori o situație trebuie acceptată așa cum e. Înafara de episodul cu voma, boală a trecut destul de ușor. După spitalizare David a fost slăbit o perioada, a avut diaree două zile, într-o zi a făcut febra 38, o săptămâna a ținut un regim mai drastic și din când în când s-a plâns că îl doare burtică.

A fost foarte înțelegător. După o discuție cu soțul am hotărât că nu vom ascunde alimentele pe care nu are voie să le mănânce fiindcă în casă era și Anisia care nu era bolnavă și trebuia să mănânce bine. I-am explicat frumos și în detaliu ce nu are voie să mănânce fiindcă e bolnav, a vomitat și l-a durut burtica. Iar dacă nu va mânca corect e posibil să i se facă iar rău. Și a funcționat. Anisia mânca lângă el diverse alimente care îi erau interzise, David după ce întreba dacă are voie și îi explicăm că o să aibă voie abia peste o săptămâna, nu mai cerea. Am rămas surprinsă la cât de ușor a acceptat și încă o dată mi-a fost demonstrat că un copil trebuie tratat cu respect și încredere.

Însă nu aici s-au terminat toate peripețiile noastre. A treia zi de boală ne aștepta o altă supriză. A ajuns rotavirusul și pe la mine… Atunci mi-am dat seama că nu este vorba doar de o diaree sau vomitat. Faci febra, te doare tot corpul, te doare burta, abia ai putere să te ridici din pat și îți este foarte frig mereu. Într-un trening gros și cu o plapumă pe mine nu știam unde să mă ascund să nu îmi fie frig. Toată mâncarea avea un gust ciudat, mie mi se părea că tot ce mâncăm era stricat și mirosea urât. Acceptam să mănânc doar covrigi și să beau ceai de mentă, totul în porții mici. Uitându-mă în urmă mi se pare că am dus boala mai greu decât David.

A două zi după apariția primelor simptome la mine am realizat cu groază că și soțului începe să i se facă rău. David abia începea să își revină, eu abia începeam să mă ridic din pat, soțul începea să tragă la pat, iar Anisia țopăia liniștită în jurul nostru. În fiecare zi eram atentă la ea și așteptam apariția primelor simptome. O tot întrebam: “Te doare burtica? Te doare?”. Ea râdea și îmi răspundea: „Nu!!!”. Iar uneori ca să râdă de mine mai mult zicea:”Da!!”. Și atunci îi ziceam soțului” Uite că a ajauns și la Anisia. Să o monitorizăm mai atent.” Dar ziua trecea și Anisiei nu îi apărea niciun simptom. Mie însă îmi eram greu să cred că ea nu va lua, din moment ce eu și soțul, care ne lăudăm cu o imunitate foarte bună, am luat.

Dar din fericire am greșit. Anisia, deși nu am ținut-o izolată de vre-unul din noi, fiindcă ne era imposibil, nu a luat rotavirus. Atunci când am stat bolnavă la pat venea și mă pupa pe buze non stop și mă îmbrățișa. Uneori îi explicăm că nu are voie să facă asta fiindcă sunt bolnavă, alteori uitam și realizăm ce s-a întâmplat abia după pupaceala. Cu David au lins aceleași linguri și au mâncat din aceiași covrigi. Cu noi doi bolnavi nu prea avea cine să controleze întregul proces. La grădiniță am hotărât să nu o ducem chiar dacă nu era bolnavă pentru a nu îi expune pe ceilalți copii. Unui copil îi apar primele simtome abia la două zile după ce ia boală. Așa că Anisia putea fi bolnavă fără să știm. Am acceptat ideea că nu avem cum să o ferim de virus și în cel mai rău caz va lua și ea rotavirusul. Însă nu l-a luat! Yuhuu!

Boala a trecut, eu, David și soțul am ieșit mai supli din ea. A fost o ocazie să petrecem mai mult timp împreună. Cum nu puteam merge la locurile de joacă, ne-am plimbat mult, ne-am jucat, ne-am alergat și ne-am și certat, bineînțeles, dar mai mult în zilele în care nu am avut un program bine pus la punct de dimineață. Per total însă, ținând cont că am fost bolnavi trei membri ai familiei din patru, am trecut cu bine de boală.

Pe mine m-au imunizat psihic numeroasele viroze luate în primul an de colectivitate și în toată această perioadă mi-am dat seama cât de strâns e legată starea de liniște a copilului cu cea a mamei. Copilul te simte în momentul în care devii agitat și vulnerabil, iar atunci când e bolnav și nu se simte bine e important să știe că alături e un părinte calm și echilibrat . Virozele precum rotavirusul, chiar dacă sunt destul de neplăcute, din moment ce sunt luate toate măsurile necesare la timp, trec și rămân decât o amintire.

Sursa Foto – Pixabay

 

Tu ți-ai ales ținuta de Paște?

IMG_1371

IMG_1425

Pentru familia mea Paștele mereu a fost despre noi și a petrece timpul împreună. Cred că mai mult decât la orce altă sărbătoare. Cele mai calde amintiri nu le am de la Crăciun, Revelion sau vre-o zi de naștere. Cele mai frumoase amintiri le am de la Paște.

Până să se nască copiii de Paște mereu ne adunam acasă la părinții mei. Aveam ritualurile noastre formate de-a lungul anilor. Tata ținea tot postul de Paște, eu, mama și sora mea doar ultima săptămână și aceea cu maaaare greu. Zilele dinainte de marea sărbătoare înseamnau multă muncă în echipa. Eu și Doina eram responsabile să facem casa luna, mama era responsabilă pentru cozonaci, cărora le dedica o zi întreagă. Tata făcea curtea lună și se ocupa de grădină. Aproape în fiecare an terminam seara târziu, făceam câte un dus și pe la 11 seara eu, Doina și tata plecam la biserică. Stăteam la slujbă până în jurul orei trei dimineața, după părintele trecea pe la fiecare și ne „spală” din cap până în picioare cu apă sfințită, iar noi uzi și fericiți plecam acasă.

Mama rămânea să aranjeze frumos masa și se culca să se odihnească puțin. Pe la patru ne întorceam cu mâncarea sfințită și lihniți de foame. Ne așezam la masă, tata zicea rugăciunea, ne felicita cu Învierea fiului Domnului, luăm câte o gură de apă sfințită și o bucățică de pâine sfințită și după ne napusteam asupra mesei. Amintirile cele mai “gustoase” le am de la aceste dimineți foarte matinale.

IMG_1462

IMG_1475

 

IMG_1459

Să vă povestesc câteva dintre amintirle mele preferate.

Cozonacii veseli

Mama gătește cozonacii în joia dinaintea Paștelui, iar eu și Doina în acea zi facem curat. În acel an Doina nu a ajuns acasă din Chișinău fiindcă avea un examen așa că am amânat curățenia pentru vineri. Eu în schimb am stat lângă mama să-i povestesc ce s-a mai întâmplat în viața mea în perioada în care am lipsit. Să o ajut cu cozonacii mama nu m-a lăsat niciodată. Cert este că după câteva ore (!!!) mama m-a rugat să nu plec de lângă ea fiindcă aluatul creștea mult mai repede decât de obicei, așa că prefera să îi țin companie toată ziua. Pe mine nu m-a deranjat acest lucru, ba din contra. Iar mama chiar a terminat cozonacii cu câteva ore mai devreme față de cum îi termină de obicei. Minune? Nuu, eu chiar cred in energia pozitivă care ajută pâinea să crească. Iar o mamă și o fiică care povestesc împreună emană numai emoții pozitive!

Plimbarea de noapte

Într-un an eu și Doina am stat mult să ne pregătim pentru a merge la biserică, iar tata care mereu ne așteapta de data aceea și-a pierdut răbdarea și a plecat fără noi. El ține mult să ajungă până în ora 23 la biserica. În fiecare an ne-a amenințat că ne lasă, iar într-un an chiar a făcut-o. Noi însă nu ne-am pierdut cu firea, ne-am pornit singurele pe jos. Cum orășelul e mic și mulți oameni merg la biserica la acea ora, nu ne-a fost frică să mergem noaptea pe străzi. Ba chiar am râs și am glumit tot drumul. Și am ajuns atât de bine dispuse încât nici în biserica nu ne puteam stăpâni să nu glumim și râdem. La un moment dat tata ne-a trimis în mașină să stăm puțin și să ne calmăm unde in scurt timp am și adormit. Ne-a trezit tata la patru cu mâncarea sfințită.

Dimineața perfectă

După ce luam masa în jurul orei patru dimineața, mergeam repede la bunici să le lăsăm mâncare sfințită și după ne culcam. Cel mai dulce și mult așteptat somn era atunci. Iar trezirea își avea ritualul ei. Printre primii eram eu și tată. Uneori el era primul, alteori eu. Ne faceam câte un ceai și stam la povești până se trezea mama. După luam masa. Pe Doina nu o așteptam. Ea venea la a doua masă în cel mai bun caz fiind somnoroasa familiei. Iar într-un an după micul dejun ne-am uitat cu toții la un film rusesc clasic. Unul cu multă energie pozitivă la care am comentat și glumit chiar și după ce s-a terminat. Am un sentiment cald și de familie oricând îmi amintesc de acea zi deși au trecut ani buni de atunci. Uneori când îmi e dor de ai mei revăd acel film și îmi amintesc de acea dimineață atât de tipică pentru noi.

IMG_1481IMG_1485

V-am povestit despre amintirile mele preferate. Nimic ieșit din comun? Poate, dar pentru mine sunt de neprețuit. Acum a venit o altă perioadă în viața noastră, una în care creăm altfel de amintiri, fiindcă o generație nouă a pășit în viață noastră.

Încă nu am avut un Paște împreună în formulă mărită, sper anul acesta să reușim să ne organizăm și să plecăm la ai mei de Paște. Până acum au tot intervenit evenimente neașteptate, dar avem răbdare cu toții. Va fi diferit cu siguranță, voi avea de pus pe foaie amintiri și ritualuri noi. Toate detaliile încă nu sunt puse la punct, dar ținutele de Paște le avem gata. Nu credeam că cele de anul trecut pot fi depășite, însă Nukka a reușit și de dată această să ne surprindă. Rochița Anisiei iepuraș și setul meu alcătuit din fusta vintage și crop top sunt superbe.

IMG_1504IMG_1512

Ținutele le avem pregătite, starea de spirit e cât se poate de pozitivă, copiii au crescut, a rămas doar ca planetele să se alinieze. Sunt sigură că le va plăcea Paștele de peste Nistru copiilor, fiindcă de acolo vin, acolo e o parte din mine. Acolo e un loc foarte, foarte drag sufletului meu.

Ținuta Anisiei – Rochița iepuraș și Vesta Vestă blăniță

Tinuta mea – Fusta vintageCrop to și Vestă lână

Fotografie – Tatiana Volontir Photography

Cercei – Bubble of Beauty

IMG_1523IMG_1533IMG_1513

 

 

Jurnal de gemeni. 3 ani, puntea noastră de trecere de la bătaie la prietenie

David se joacă cu lego și mașinuțele lui preferate. Și-a construit un fel de garaj și e foarte absorbit de toată activitatea. Nu observă nimic din ce se întâmplă în jur. Așa e el, dacă e într-o stare bună și își are mașinuțele alături, poate să se joace singurel chiar și o ora. Anisia nu, ea mereu are nevoie de companie. Așa că, atunci când David e absorbit de o activitatea, ea trebuie neapărat să intervină. La fel și de data asta. Se apropie de el și îl întreabă:

-David, pot să mă joc cu tine?
-Da! (știe din experiență, că oricum nu va scăpa)
Se joacă un timp împreună. Anisia, care abia a intrat în jocul inventat și construit de el, deja îl învață cum să se joace și încearcă să-și impună regulile ei. De data asta David o lasă…

Alt episod

Vin împreună la mine și mă provoacă să ne alergam prin casă. Accept. ÎI alerg, fug amândoi de mine având mereu grijă unul de celălalt. Dacă reușesc să îl prind pe unul, își cheamă fratele să-l ajute ca să scape. E ajutat, e tras de mâna, de picior, sunt dată la o parte. Sunt foarte simpatici. Le-am tot zis că trebuie să se ajute unul pe celălalt și se văd roadele. După ce scapă amândoi, fug la ei în camera, închid ușa, o țin amândoi și își zic unul altuia:”Ține ușa bine că vine mama!”

Alt episod

David se duce spre baie, cel mai probabil să facă pipi. Când e treaba mai serioasă mă anunță ca să știu. El face la closet, Anisia pe oliță. Se descurcă singurei. Își deschid ușa la baie, își fac treaba, dau drumul la apă, se îmbracă, dezbracă singurei. Mă anunță (nu mereu) după ce treaba e rezolvată. Îl văd pe David cum intră în baie și în câteva secude îl urmează Anisia. Aud conversația din baie:

-Tu știi să te ștergi?
-Da? Nu, nu așa se face. Hai să îți arăt eu cum. Așa, și după așa și după arunci. Bravo!
ÎI ascult și zâmbesc , de fapt mereu îi ascult și urmăresc, deși mă fac că îmi văd de treaba mea. Încă nu am depășit episoadele în care dacă îi lăsăm două minute fără supraveghere, imediat auzeam cum unul dintre ei începe să plângă. Adesea reușeau să se lovească chiar și cu mine de față.

Și acum se mai bat și se ceartă. Uneori se împacă repede, alteori durează, dar lucrăm continuu la acest capitol. Ducem lungi discuții, explicăm că frații se iubesc, se ajută unul pe celălalt, mai împart și jucăriile. Sunt optimistă, sunt sigură că pe viitor se vor înțelege foarte bine. Acum trei luni nu eram atât de convinsă….
Acum trei luni Anisia și David se băteau pe orice. Găseau motiv la orice colț, iar dacă nu găseau, se băteau fără motiv. Se agățau non stop, se împingeau, se pocneau unul pe celălalt și plângeau foarte des. După o zi de stat cu ei doi acasă mă simțeam de parcă m-a bătut cineva cu picioarele toată ziua. Nu îmi mai doream nimic de la viață, doar să stau puțin întinsă, SINGURĂ. Am citit tot ce se putea despre relațiile dintre copii/frați, am studiat psihologia gemenilor, psihologia unui copil la vastra de 2 ani și jumătate. Înțelegeam multe dintre motivele pentru care procedau așa, însă nu reușeam să schimb nimic. Ajunsesem de-a dreptul disperată.

Nu o să uit o anume zi, care a fost deosebită prin rezistența psihică și fizică de care am avut nevoie ca să trec peste. Anisia și David s-au bătut în acea zi non stop. La un moment dat aveam impresia că cu cât le explicăm mai mult să nu se bată cu atât mai rău se băteau. Pe la prânz eram deja terminată psihic și fizic. Îmi venea să plec de acasă. Singură. I-am îmbrăcat și i-am scos afară în speranța că în parcul de joacă se vor lua cu altele, însă nu a fost să fie.

Afară Anisia a cerut în trambulină unde îi place mult să sară și în câteva minute a cerut și David. Lui nu îi place trambulina, mi-am dat seama că a vrut înăuntru ca să se bată iar cu Anisia, însă nu mai aveam forță să mă opun. L-am pus în trambulină și m-am trântit pe o băncuță de lângă. În două minute i-am auzit cum țipă (semn că au început să se certe) și după a urmat plansul. Stăteam pe banca și nu mai aveam putere să fac ceva. Nu mai aveam cuvinte să le explic, nu mai aveam putere să îi despart, așa că i-am lăsat. De data asta nu am intervenit. Toate bunicuțele și bonele din parc să uitau cu ochi rotunzi la mine și așteptau să fac ceva, iar eu NIMIC. La un moment dat Anisia și David văzând că eu nu reacționez în niciun fel au lăsat bătaia la o parte și și-au găsit ocupație prin trambulină, iar eu am câștigat puțin timp să îmi revin.

În “acea perioada” a vieții noastre, adică cam între 2a6l și 2a9l am încercat multe. Am citit mult despre conflictele și bătaia între frați. Inițial am mers pe ce scria în cărțile de specialitate:

  • Să nu stai prea mult să le explici de ce nu au voie să se bată. Un copil de vârsta lor va percepe această atitudine că atenție și va tinde să repete comportamentul. Trebuie zis clar și răspicat: “Nu lovi! Nu mușca! Nu împinge!” și atât. La noi nu a funcționat.

După instinct:

  • Am explicat mult și frumos că sunt frați, că doare, că nu se face. Nu a mers.

Uneori (rar) m-au ghidat emoțiile:

  • Au fost momente când m-am enervat pe ei și am ridicat vocea. Reacția lor a fost fie să rămână cu gura căscată (de la șoc probabil) fiindcă nu obișnuiesc să ridic vocea la ei fie să înceapă să plângă. Iar mie îmi părea foarte rău și îmi ceream scuze… Însă oricum nu s-a schimbat nimic în atitudinea lor unul față de celălalt.

A fost o perioada când doar David o ataca pe Anisia, mai ales la grădiniță fiindcă nu eram noi în preajmă. Educatoarele nu mai știau ce să facă. Anisia era mereu zgârâiata și mușcată. Sufeream enorm. Mă simțeam un părinte incapabil să rezolve o problemă apărută la copii. Simțeam că nu pot să o apăr pe Anisia. Mă invinuiam. Acum, când mă uit în urmă, cred că motivul real era că Anisia i-o luase înainte cu dezvoltarea, iar David se simțea neajutorat și lăsat în urmă. La grădiniță toți o lăudau mereu pe Anisia, iar agresivitatea era metoda lui David de a atrage atenția asupra lui.

La un moment dat îmi era greu să ies prin parcuri. Nu din cauza faptului că Anisia și David încercau să se bată cu alți copii, ei cel mai des erau agresivi doar între ei, însă eu, pe lângă faptul că trebuia mai mereu să intervin între ei, mai dădeam și explicații în stânga și în dreapta de ce se bat copiii mei. Multe persoane, în special bunicuțele, îmi dădeau sfaturi, frumos și respectuos, încât nici nu puteam să mă supăr pe ele, că trebuie să vorbesc cu copiilor, să le explic că nu e bine să se bată, că doare.  “O să vedeți cum imediat își vor schimbă atitudinea după o astfel de discuție.” Obosisem să răspund că deja le-am încercat pe toate. Adesea mămicile (cu un sigur copil) îmi explicau ce frumos a înțeles copilul după PRIMA explicație că nu e bine să se bată și nu a mai repetat gestul. La început când auzeam astfel de povești și îmi aminteam de câte ori le-am explicat eu la ai mei îmi venea să plâng. Simțeam că doar copiii mei nu vor să înțeleagă. După am devenit imună și am încetat să mai pun la suflet. Am realizat că fiecare situație e diferită și nu e bine să te ghidezi după un tipar, iar intuiția mea de mamă îmi tot spunea că e doar o etapă care va trece mai repede decât îmi imaginez.

Mi se rupea sufletul când o vedeam pe Anisia venind cu zgaraieturi și mușcături noi de la grădiniță. Nu mai suportăm. Am început chiar să ne gândim să îi dăm la grupe diferite, dar știam că asta nu va rezolva problema. Am gândit-o și regândit-o, am citit, discutat cu soțul când dintr-o dată, brusc, copiii nu s-au mai bătut. Nu deloc, dar schimbarea a fost mare și bruscă. Nu ne venea să credem nici nouă ca părinți, nici educatoarelor de la grădiniță.

Acum se joacă frumos, uneori sunt așa drăguți (cel puțin pentru mine) încât îmi vine să plâng (de bucurie). Mi-am dat seama că unele lucruri nu au cum să depindă în totalitate de noi, e imposibil atunci când vine vorba de copii. Fiecare copil e unic și se comportă diferit în anumite situații. Asta nu înseamnă că nu trebuie să citești, să te documentezi și în primul rând să îți asculți intuiția. Eu, în inima mea de mama știam că conflictele apărute la vastra de doi ani și jumătate nu vor dura la nesfârșit. Deși uneori mă apucă panică că nu se vor opri cu bătaia niciodată. Sunt conștientă că nu sunt ultimele conflictee doar începutul, vor tot apărea greutăți în drumul nostru, iar eu va trebui să tot caut și să găsesc soluții, dar in momentul de față aleg să mă bucur de perioada de liniște și pace. E așa frumos să îi văd cum se joacă și râd împreună!

Ținută – Elena Sigapova

Fotografie – Iuliana Olteanu