Lista cu piesele de teatru din noiembrie și ținuta potrivită pentru ele

Îmi place teatrul, îmi place starea pe care mi-o transmite și energia pe care mi-o dăruiește. Ador sentimentul pe care îl am după o piesă bună de teatru. Mă simt altfel, mai împlinită, mai împăcată cu mine însămi. Îmi place felul în care actorii comunică cu publicul, cum își lasă o parte din ei în timpul spectacolului, o dau celor care știu să o primească și… Cât de mult apreciază euforia și aplauzele spectatorilor de la final.

Îmi aleg cu mare grijă piesele la care merg. O piesă care nu e pentru mine îmi face mai mult rău decât dacă nu aș merge deloc. Nu urmăresc un model după care mi le aleg . Uneori, doar văzând titlul știu că vreau să o văd, alteori citesc recenzii, întreb părerile prietenilor care au văzut-o deja. Nu știu dacă e energia sau strategia, dar am văzut puține piese la care nu aș merge a doua oară.

În acest articol v-am pregătit o listă cu piesele mele preferate pe care le puteți viziona în luna noiembrie în București. Majoritea le-am văzut înainte ca Anisia și David să-mi ocupe marea parte din timpul meu liber. M-am bucurat să văd că multe dintre ele se joacă și acum.

TNB

Idolul si Ion Anapoda  –  O comedie amară, la care râzi și plângi în același timp. Dan Puric este excepțional, ca de obicei dealtfel. Am văzut piesa cred că de trei ori.

O puteți viziona pe 15, 23 si 29 Noiembrie.

Tectonica sentimentelor – E  interesant să vezi de ce patru femei ar lupta pentru un bărbat. O dramă romantică care merită văzută.

Eu am o slăbiciune pentru piesele lui Eric Emmanuel Schmitt. Sunt superbe și au mereu un final neașteptat.

A fost pe 7 Noiembrie si o mai puteți viziona pe 1 Decembrie.

Revizorul – Am observat tot vazand piese scrise de rusi că Marius Manole adesea joacă în ele, și cât de bine se pliază. Glumesc, nu îmi aduc aminte să fi văzut o piesă în care să nu îmi placă cum joacă Mariu Manole și am văzut destul de multe cu el, cred că majoritatea în care joacă 😊. Da, îl admir mult ca actor.

Am râs la piesa aceasta pe tot parcursul ei. Nu mi s-a părut o piesă profundă sau după care să stai să cugeți mult, însă am ieșit foarte bine dispusă și zâmbetul mi-a rămas pe buze încă o perioadă lungă.

O puteți viziona pe 16 Noiembrie si ca bonus 1 si 3 Decembrie. Am verificat si bilete inca se mai gasesc.

Sinucigasul – Am văzut piesa aceasta de trei ori și cred că aș mai merge încă de tot atâtea ori. Îmi place totul la ea. Piesa, actorii, regia, e superbă.

O comedia amară care te zbuciumă. Autorul, Nikolai Robertovici Erdman, pentru că a scris această piesă în perioada Stalinist ă , a fost deportat în Siberia pentru trei ani.

O puteți viziona pe 17 Noiembrie.

Dineu cu Proști – Încă o piesă pe care am văzut-o de trei ori. Nu știu dacă am râs undeva mai mult ca la Dineu cu Proști. Uneori îmi era greu să mă mai opresc din râs. Dineu cu Proști te încarcă cu  energie făină pentru câteva zile înainte.

Cred că dacă o vei vedea măcar o singură dată, sigur vei ajunge și a doua oară.

O puteți viziona pe 17, 20 si 21 Noiembrie si bonus 6 Decembrie. Am verificat și, din fericire, bilete se mai găsesc.

Străini în noapte – O comedie romantica cu un final neasteptat perfecta pentru o seara de luni :). V-o recomand cu multa caldura.

O puteți viziona pe 18 Noiembrie ( văd că nu mai sunt disponibile ), pe 16 Decembrie

IT Dansa din Barcelona – Că bonus de final. Nu l-am văzut, bineînțeles, pentru că e pentru prima oară în București, dar pare un spectacol foarte interesant.

O puteți viziona pe 28 Noiembrie

Nottara

Nottara e micul teatru în care am văzut multe piese bune. În ultimul timp nu am mai ajuns. Observ că a rămas o singură piesă pe care am văzut-o și mi-a plăcut enorm, Vizitatorul. V-o recomand cu multă căldură. Poate reușesc și eu s-o revăd în Noiembrie.

O puteți viziona pe 17 Noiembrie 2019

Bulandra

Oscar si Tanti Roz –  Încă o piesă superbă scrisă de Eric Emmanuel Schmitt.

Oana Pellea și Marius Manole, actorii pe care îi admir și respect, redau atât de bine ideea piesei… Să te bucuri de viață, chiar dacă nu ai niciun motiv să o faci.

Piesa a fost pe 1 Noiembrie, dar vă recomand să urmăriți programul când mai apare. Eu ca să văd această piesă am cumpărat bilete în prima ora când s-au afișat pentru vânzare online.

Scaunele – Oana Pellea si Razvan Vasilescu

O piesă pe care nu am văzut-o, dar pe care vreau neapărat să o văd. Sunt sigur că e superbă. Revin cu feedback.

O puteți viziona pe 24 Noiembrie 2019. Bilete se mai gasesc.

La Metropolis și Odeon nu am găsit piesele pe care le-am văzut mai demult și mi-au plăcut mult. Poate îmi recomandați voi dintre cele noi apărute care v-au plăcut și considerați că merită văzute.

Mai sunt teatre mici, cu piese foarte simpatice pe care merită să le vedeți. Preferatele mele sunt Godot, Teatrul mic, Teatrul foarte mic, Teatrul evreiesc.

Acestea sunt recomandările mele pentru noiembrie. După cum v-am povestit, majoritatea le-am vizionat înainte ca în viața noastră să vină Anisia și David. Plănuiesc de acum încolo să îmi fac timp și pentru teatru, măcar o dată pe lună sau la două luni, pe cum ne lasă copiii. Voi reveni cu o listă nouă, probabil peste un an, însă pentru perioada care vine aștept recomandările voastre pentru piesele “noi” apărute în ultimii ani.

Cât despre ținută… Din punctul meu de vedere, chiar dacă nu mai e oblgatoriu să porți o ținută elegantă la teatru, mi se pare ocazia perfectă să o faci. Parcă în viața cotidiană ai din ce în ce mai puține ocazii să porți o rochie frumoasă, asortată cu o pălărie deosebită și niște pantofi eleganți. Să îndrăznești să o accesorizezi cu o pereche de mănuși de ocazie și o geantă faină.

Rochia și paltonul sunt creațiile designerului român Muna. Stilul Muna mi se potrivește perfect. Capa din lână Muna și Rochia în Dungi le port de mai bine de un an. Calitatea materialelor e foarte bună, iar designul e conceput în așa fel încât ținutele sunt atemporale. După cum mă știți, sunt de părere că o piesă vestimentară nu trebuie cumpărată pentru un singur sezon.

Sunt adepta eleganței, a frumosului fin și discret. Niciodată nu voi renunta la convingerea că fiecare om e un artist din naștere care va avea nevoie mereu să-și exploreze creativitatea și originalitatea. Iar stilul personal poate fi un mod de a vorbi

Palton – Muna

Rochie – Muna

Geanta – Lemnia

Palarie – Madalina Vlad

Mănuși – Venus Vintage

Machiaj – Naira Studio

Fotografie – Tatiana Volontir

Crescându-l pe Cain, cartea pe care ar trebui să o citească orice părinte de băiat

După o pauză lungă revin cu un articol pe care am început să îl scriu în mintea mea de ceva timp. Am știu că trebuie să scriu despre această carte cam de la primul capitol care “m-a lovit”. Brusc o parte din conceptele clădite și înrădăcinate în timp s-au adeverit a fi …nepotrivite și chiar dăunătoare. Mi s-a cam dat peste cap tot conceptul despre “bărbatul adevărat”.

Iar ca să mă înțelegeți mai bine, înainte de a trece la carte care mi-a plăcut enorm, vreau să va povestesc puțin despre cum era văzut comportamentul unu “bărbat adevărat” în perioada în care am crescut eu. De mică am tot auzit în stânga și in dreapta că un “bărbat adevărat”:

  • Niciodată nu (se) plânge;
  • Niciodată nu își arată emoțiile;
  • Niciodată nu vorbește despre sentimele lui;
  • Niciodată nu evita situațiile care pot duce la violență fizică sau verbală;
  • Niciodată nu fuge de probleme, le rezolva el pe toate;
  • Este o stanca de protective pentru femeia de lângă.

Lista poate continua, dar cred că ați înțeles perfect încotro merg. Felul cum era văzut bărbatul puternic nu corespundea absolut deloc cu realitatea. Mi-a plăcut mult o menționare în carte despre cum se pune mare accept pe drepturile femeilor și pe egalitatea dintre sexe din perspetiva femeilor, dar e destul de greu să abordezi acest subiect și din perspectiva unui bărbat și e greu să accepți că și un bărbat poate fi discriminat.

Acum despre carte. A fost scrisă de Dr. Michael Thompson și Dr. Dan Kindlon, terapeuți specialiști în psihologia băieților cu peste treizeci de ani de experiență în domeniu. Sunt niște persoane minunate și mi-a plăcut mult că pe lângă teorie au dat multe exemple, au venit cu studii și statistici și au colaborat cu mai mulți specilisti în domeniu care i-au ajutat să adune toată informația necesară.

Ce mi-a placut cel mai mult?

Felul cum m-a influențat cartea pe mine. Faptul că m-a făcut să mă uit altfel la băieți, în niciun caz ca la niște persoane care trebuie să se ridice la nivelul anumitor standarde impuse de societate. Ca la niște persoane cărora li se spune de la fragedă copilărie să fie puternici, independenți, care trebuie să găsească soluții oricând și oricum la orice provocare le oferă viață. Cartea m-a ajutat să observ în spatele zidului construit de bărbatul autotputernic niște finite sensibile, vulnerabile, care trec prin multe trăiri interioare pe care nu au voie să le exteriorizeze de frică să nu fie judecați și/sau criticați.

Două capitole m-au pus pe gânduri mult, m-au făcut să observ niște probleme care tind să ia amploare. Primul a fost cel despre dependență de droguri și alcool la vârste foarte fragede. Despre cum băieții sub presiunea standardelor impuse se refugiază în alcool și droguril, cum pierd o perioadă foarte importantă de maturizare emoțională și cum capătă o dependență pentru toată viață. Al doilea capitol este despre depresia la băieți, care uneori este aproape imposibil de descifrat. Fiindcă depresia, în special la băieți, adesea nu apare sub formă de apatie și tristețe, ci sub formă de ironie, critică și agresivitate crescută.Părinții și cadrele didactice de obicei, în astfel de cazuri, preferă să ii “educe” pe “copiii problemă” și nu să ii trateze. Pe lângă teorie sunt date multe cazuri reale care te ajută să înțelegi problema în profunzime. Cu siguranță voi reciti cartea când David se va apropia de perioada adolescenței.

Ce m-a mai ajutat să înțeleg cartea?

De ce unii bărbați ajunși la maturitate fug de sentimente, nu sunt capabili să se implice în relații stabile și preferă în schimb să aibă aventuri fără ca să își asume responsabilitatea deciziilor luate. De ce taților adesea le vine atât de greu să se conecteze și să aibă o relație apropiată și deschisă cu copiii. De ce soții uneori atunci când au probleme, în loc să discute cu soția despre, preferă să își bage nasul în televizor, jocuri video sau să iasă la o bere “cu băieții”.

Mi-a plăcut mult cum e explicat comportamentul băieților la școală și grădiniță. Le e mult mai greu să stea locului, simt mereu nevoia de mișcare, iar lipsa acesteia îi poate provoca la confruntări. Chiar am observat asta în perioada de adaptare a copiilor la grădiniță. Când îi ruga eduatoarea să se pună în cerc băiețeii erau primii care nu rezistau, care se ridicau, alergau și nu erau în stare să respecte regulile. Pur și simplu aveau prea multă energie. E foarte important să le înțelegem această latura și să îi ajutăm să își consume frumos energia.

Dacă vrei să crești un băiat echilibrat, sensibil și receptiv la nevoile celuilalt, e foarte posibil ca această carte să îți fie de mare ajutor. Pe mine, pe lângă sfaturile prețioase pentru a-l ajuta pe David să se dezvolte armonios, m-a ajutat să îmi înțeleg mai bine soțul și tatăl. M-a ajutat să fiu mai puțin critică la adresa lor și să le înțeleg reacțiile care înainte mă supărau și mă îndepărtau.

Iar la final, va aduc câteva din citate mele preferate din carte

Băieții au nevoie, în primul și în primul rând, să fie văzuți dintr-o perspectivă diferită de cea impusă de tradiție.” (pag. 330)

 “Învățați-i pe băieți că și curajul emoțional e curaj, iar curajul și empatia sunt sursele adevăratei puteri în viață.” (pag.342)

”Pe măsură ce crește, un băiat trebuie să fie în stare să-și părăsească mama fără s-o piardă complet și să se întoarcă la ea fără să se piardă pe sine însuși.” (pag. 169)

”Un abis emoțional îi desparte pe cei mai mulți fii de tații lor și asta le dăunează în mod special băieților din cauza rolului central pe care imaginea tatălui o joacă în felul în care învață să se vadă pe sine însuși un băiat.” (pag. 142)“Cu mai mult de două mii de ani în urmă înțeleptul evreu Hillel spunea că “O persoană care se teme prea mult de rușine nu poate învață.” În zilele noastre mulți băieți sunt ținuți într-un regim constant de rușine și angoasă pe durata ciclului primar, în care învață doar cum să se rușineze de ei înșiși si să urască locul care le trezește aceste sentimente. Înstrăinați emoțional de viața lor școlară, aceștia sunt băieții care au deja necazuri chiar înainte să fi învățat cum se ortografiaza cuvântul” (pag. 52

Câteva idei despre cum am reușit eu să cheltui mai puțin pe haine și să mă bucur mai mult de ele. Despre singura rochie achiziționată vara asta.

Minimalismul, simplitatea, reducerea lucrurilor din casă, reducerea cheltuielilor, o viață mai simplă și mai profundă. Cheltuie mai puțin, trăiește mai intens, ajută mai mult. Sunt subiectele la care mă gândesc din ce în ce mai des in ultimul timp. Ce transmit mai departe. Care e mesajul meu?

În continuare sunt îndrăgostită de frumos. Îmi place să mă aranjez, să am ținute deosebite, elegante și fine. Îmi place să trăiesc cu gândul că vin dintr-o altă epocă, de acolo unde mereu eram îmbrăcată în rochii lungi, iar în timpul liber citeam poezii și cântam la pian. Îmi mai place și gândul că în viața anterioară aveam bucătar, iar din cauza asta nici în viața actuală nu știu și nu îmi place să gătesc. Dar, dacă tot am trecut la genul acesta de subiecte, se zice că în fiecare viață vii să înveți ceva, să capeți o nouă experiență.

Iar eu, în ultimul timp, am tot avut acest sentiment că ceva trebuie schimbat. Stilul de îmbrăcăminte mereu transmite un mesaj, care e cel transmis de mine? Care e “valoarea mea adăugată”? Iar, de când am devenit mamă, totul a căpătat o altă importantă și un contur mult mai definit. Orice decizie și alegere este gândită și luată cu mult mai mare grijă. Fiindcă realizez că în momentul de față nu mai e doar despre mine, e despre noi.

Vă regășiți în vorba că o femeie, chiar și cu un dulap plin de haine, nu are știe cu ce să se îmbrace? Deschizi dulapul, te uiți prin el și parcă nimic nu îți mai place? Nu e nimic ciudat în asta, din puctul meud e vedere. Multe haine din dulapul nostru nu ne aparțin. Sunt cumpărate la un dezechilibru emoțional, care e amăgit cu un shopping. Noi femeile tindem și am fost învățate să mergem la cumpărături pentru a ne “reface”. Sunt nemulțumită de viața pe care o am, mi-am cumpărat o pereche de pantofi, m-am certat cu soțul/iubitul, mi-am luat o rochie, am avut o zi  grea la birou, mi-am luat o pereche de cercei. Așa ne trezim cu un dulap plin de lucruri care nu ne plac neapărat si probleme in continuare nerezolvate.

Așa m-am trezit eu într-o bună zi cu câteva rohii care chiar mi se potrivesc și le-aș purta oricând, cumpărate în niciun caz la o nevoie emoțională și restul pe care nu mai voiam să le port. Ce risipă de resurse! Am hotărât să schimb totul la 180 de grade, pentru a fi sigură că nu mai cad în capcană. Să va povestesc puțin:

  • Niciodată nu merg la shopping când nu mi-e bine pe suflet.
  • Hainele pe care le cumpăr acum nu sunt neapărat mai ieftine sau cel puțin prețul nu e criteriul principal după care mă conduc. Ideea principala este să cumpăr din ce în ce mai puțin.
  • Nu mai merg la cumpărături doar pentru că sunt reduceri. Tind să cheltui chiar mai mult și să mă terzesc cu multe lucruri de care nu am nevoie. Uneori, dacă îmi place un lucru și nu mi-l permit îl notez și după îl urmăresc dacă apare la reduceri.
  • Prefer rochiile, fiindcă sunt mult mai ușor de purtat și asortat, preferatele fiind cele care se pot purta la mai multe ocazii în funcție de accesorizare.
  • Am început să nu am nicio problema să port aceeași ținută la mai multe evenimente atâta timp cât mi se potrivește și mă simt bine în ea.
  • Atunci când îmi cumpăr o rochie mă gândesc dacă e atemporală, dacă există vre-o șansă în câțiva ani să mă plictisesc de ea. E o strategie foarte bună pentru a avea haine care nu au nicio legătură cu modă, însă care o să îmi placă mereu. Eu am rochii încă din facultate care îmi plac mult.

Care sunt cele mai vizibile schimbări? Vara aceasta mi-am cumpărat mult mai puține obiecte vestimentare, în schimb am dat și urmează să dau destul de multe. Rochia din articol am urmărit-o o perioadă înainte să mă hotărăsc să mi-o iau. De ce? Fiindcă, după cum v-am povestit mai sus, vreau să am ținute în dulap pe care le voi purta oricând.

Așa că, cu riscul că rochia putea să nu mai fie disponibilă, am urmărit brandul și am realizat cu timpul că îmi doream din ce în ce mai mult rochița. Deja îmi imaginam cum aș putea s-o port, cum am s-o accesorizez, mă vedeam plimbându-mă pe stradă în ea. Atunci am înțeles că e rochia mea. Iar când am primit-o și am pus-o pe mine, nu îmi venea s-o dau jos.

Rochia Everlasting Flower e ușoară, plăcută la atingere, ușor transparentă, iar din cauza asta, cum obișnuiesc să fac cu toate rochiile albe de vara, o port cu jupă subțire dedesubt. Depinde de preferințe, eu așa mă simt mai confortabil. Se poate purta cu teniși sau sandale, cu o curea sau fără. Mie îmi place cu curea, oricum accesorizarea ținutei e partea mea preferată. Geanta Lemnia, Cerceii Bubble of Beauty și Pălăria Mădălinei Vlad sunt o completare perfectă. Și iarăși, sunt accesorii pe care le voi purta mereu cu mare drag, ele nu se vor demoda niciodată.

Se tot vorbește că în ultimul timp a început revizuirea valorilor la nivel global. Oamenii simt din ce în ce mai mult nevoie de o gură de aer curat și proaspăt în societatea bazată pe consum. Ne dorim mai multe emoții, experiențe, oameni adevărați, de valoare și  mai puține lucruri materiale. Propun să mergem la munte, să ne plimbam pe stradă, să stăm la poveșți la o ceașcă de cafea, să ne bucurăm de lucrurile mărunte, să-i admirăm pe cei din jur fiindcă fiecare are ceva frumos de arătat și să ne concentrăm pe propria fericire. Fiindcă dacă nu ești bine tu cu tine, e destul de greu să îți urmezi drumul pe care ti-l dorești și să fii bine cu ceilalți.

Rochie – the R O A D

Geanta – Lemnia

Palarie – Madalina Vlad

Cercei – Bubble of Beauty

Fotografie – Tatiana Volontir Photography

Machiaj – Naira Studio

Viața cu doi copii, una e cum îți planifici ziua/săptămâna și alta e ce îți iese din asta

Cum e prima săptămână de vacanță a copiilor, mai exact primele două zile? Mă pregătesc de o lună pentru această perioadă. Serios! Am făcut curat în casă, în dulapuri și în minte. M-am tot gândit, răzgândit și iar gândit la un program. Cum să fac astfel încât să petrec timp cu copiii, să fie interactiv și relaxant, să am casa cât de cât curată, mâncare gătită, filmulețe și articole publicate și în acelaș timp eu să nu mă transform într-o creatură agresivă, nervoasă și veșnic obosită.

Sună imposibil? Știu, dar cât de cât am reușit să fac un program acceptabil și realist. Am luat în calcul că nu va fi mereu casa lună, uneori vom mânca brânză cu smântână și mămăliguță în loc de pilaful iubit, până la urmă tot mâncare bună e. Mi-am făcut un program pentru articole și video-uri (partea pentru care sunt foarte entuziasmată acum). M-am gândit în ce parte a zilei mă voi ocupa de curățenie și în ce parte de treburile mele.

Cum au trecut până la urmă primele două zile? Încă o dată mi-am dat seama că este foarte greu să planifici ceva atunci când ai doi copii. Anisia și David au luat o răceală. Nimic grav, doar o tuse urâtă, insă am început săptămâna cu două nopți nedormite la pachet, casa ajunsă în haos, iar eu cu rezervorul de răbdare golit pe jumătate.

La șase dimineața când trebuia să mă trezesc să-mi editez filmarea Anisia tusea de rupea, iar eu aveam cam o oră dormită toată noaptea. La șase jumate deja mișunam amîdouă prin casă. Anisia se agăța non stop de mine fiindcă nu îi era bine. Nici pe dinți nu am reușit să mă spăl. Nu-i nimic, am zis, am mai trecut prin situații similare. După ce adorm la prânz mi le fac pe ale mele. Dar când nu e să fie, nu e…

La prânz după ce i-am pus la somn nu știam de ce să mă apuc mai întâi. De ciorba răsturnată pe masă sau jucăriile împrăștiate peste tot? Numai ce am terminat de adunat că Anisiei i-a venit un nou episod de tuse care nu s-a mai oprit. După două ore de chin sărăcuța Anisia nu a mai vrut să stea în pat, eu însă aș fi plătit să rămân acolo. Într-un sfert de ora Anisia a reușit să-l trezească și pe David și uitându-mă la ei am simțit că nu mai am energie, niciun gram.

Ei alergau în jurul meu iar pe mine mă lua cu amețeli. Așa că i-am anunțat că ne uităm la Ice Age. Câtă bucurie pe capul lor! La noi în casă se pun desene foarte, foarte rar, mai mult la excepții, genul cum a fost astăzi…De obicei după ce le pun am mustrări de conștiința și regret că le-am pus, astăzi însă nu am avut astfel de resentimente…

Sunt momente cand simti ca nu mai poti, eu asa am simtit astazi. Si sunt abia primele doua zile de vacanta :))). Nu am facut nimic din ce mi-am propus, dar chiar nu am avut cum. Inainte de somn am zis sa scriu macar un articol si sa va povestesc despre experienta de azi, cu gandul ca probabil nu sunt singura mama care nu reuseste sa faca ce si-a propus…

Câte dintre noi am fost victima unui abuz fără ca să semnalăm asta?

Eram clasa a doisprezecea și veneam spre școală. Ieșeam de la metrou în jurul orei 7:10 dimineața. Mai aveam de mers cam zece minute pe jos. Eram în zona Piața Unirii mergând spre strada Matei Basarab. Până să ajung la colegiu aveam de traversat un părculeț. Înainte să ajung în parc am obsevat cum m-a ajuns din urmă un bărbat de aproximativ patruzeci de ani. Mergea în dreptul meu și se uita lung la mine. Mă făcea să mă simt ciudat și inconfortabil.

M-am uitat la el și până să realizez care e treaba el a intrat în vorba cu mine. A urmat un schimb de replici care au început să mă deranjeze din ce în ce mai mult. Nici nu mi-am dat seama cum am intrat în parc. Nu mă așteptam să nu fie nimeni în jur. I-am zis că dacă nu mă lasă în pace o să chem poliția care stă la ieșirea din parc. Nu era nicio poliție acolo, inventasem, dar el nu știa. Însă asta l-a enervat și l-a speriat. M-a apucat brusc și brutal de mâna și m-a tras spre el. Atunci am observat că cealaltă mâna o ținea sub geacă de parcă avea ceva acolo. Putea fi un truc, dar dacă nu? M-am speriat, însă nu am arătat asta.

Mă uitam calm la el deși în interiorul meu eram într-o panică maximă și mă gândeam dacă chiar are un cuțit sub geacă. Încercăm să îmi amintesc dacă am citit pe undeva ce trebuie să faci în astfel de situații ca să scapi, dar nu îmi aminteam nimic. Aveam impresia că eram într-un vis. Calmul meu l-a dezorientat puțin, însă suficient cât eu să mă folosesc de asta. La un moment dat mi-a zis destul de nesigur pe el:

-Pupă-mă!!!

Îmi aduc aminte foarte clar cum m-a străfulgerat gândul că orice ar face nu îl pup. Văzându-l nesigur și stresat m-am folosit de asta, am tras mâna cu grijă, dar ferm și i-am răspuns calm arătându-i astfel că nu îmi e frică de el:

-Nu te pup!

Și am plecat. Pur și simplu am plecat. Nu m-a urmat. Cred că totuși se gândea la “poliția” de la ieșirea din parc care era foarte aproape de noi. Mergeam cu picioarele moi, iar la o distanță mică de ieșire am văzut un coleg de clasa. Mi-a zâmbit când m-a văzut de la distanță și abia când m-am apropiat a văzut că eram albă ca varul. Alături de el am început să realziez ce mi s-a întâmplat și au început să mi se umple ochii cu lacrimi. I-am povestit ce am pățit. După au aflat o parte din colegii de clasă. Nimeni nu mi-a zis să anunț poliția sau vre-un adult despre ce mi s-a întâmplat. Nici eu nu m-am gândit să o fac. Eram sigură că oricum nu o să ajute cu nimic. Asta mă sperie acum…

În schimb am luat măsuri să nu mi se mai întâmple așa ceva. Am vorbit cu un coleg de clasă să mă întâlnească în fiecare dimineață în stația de metrou. El era spaima liceului deși era o persoană foarte de treaba până nu se enerva. Când eram în clasa a noua a bătut măr un băiat de clasa a doisprezecea și după s-a bătut cu cinci prieteni de-ai lui. I-a bătut pe toți și s-a ales doar cu un deget rupt. De atunci nu s-a mai bătut cu nimeni fiindcă s-a răspândit vestea în liceu și nu cred că cineva ar fi îndrăznit să se certe cu el. Eu în schimb mă înțelegeam foarte bine cu el și a fost imediat de acord să mă ajute. Alături de el nu îmi era frică de nimeni.

Însă, chiar dacă nu am mai pățit nimic atunci, am rămas cu niște traume mari o perioadă. Nu suportam prezența unui bărbat nici măcar la o distanță. Dacă observam că un bărbat se uită la mine pe stradă sau în metrou simțeam cum îmi vine să vomit. Timpul însă încet, încet le-a îndreptat pe toate fiindcă până la urmă m-am ales doar cu o sperietură. Am avut noroc, dar din păcate nu e așa mereu…

Am citit despre cazul din Caracal și am simțit că e prea mult, s-a ajuns mult prea departe. Am stat ore întregi să citesc știrile, am plâns, am sperat că mă voi trezi și voi realiza că a fost un vis. Așa ceva nu are cum să se întâmple în realitate. Nu am ajuns la protest fiindcă nu am putut, așteptam să ajungă acasă copiii plecați la bunici care erau răciți. Dar ceva e greșit în tot acest sistem și până se va schimba hadeti să nu rămânem indiferenți! Trebuie să intervenim, și nu doar ieșind la protest.

Dacă vedeți că cineva e agresat faceți ceva! Am fost de nenumărate ori agresta pe stradă, în transportul public și niciodată, va zic sincer, niciodată nu a intervenit cineva să îmi ia apărarea. De fiecare dată a trebuit să mă descurc singură. Și mă refer din clasa a nouă când aveam cinsprezece ani și arătam a treisprezece până acum când am depășit treizeci. Chiar recent mergând pe stradă într-o fustă până la pământ s-a luat un grup de muncitori de mine. „Bună domnișoară, ce frumoasă ești!”. Nu te simți confortabil să primești astfel de complimente de la un grup necunoscut de bărbați. Ieri lumea a ieșit la protest, foarte bine, însă trebuie să protestăm în fiecare zi. În fiecare zi atunci când vedem că o fată/femeie suferă din cauza unui abuz trebuie să o ajutăm. Indiferența nu ajută!

Gândiți-va, astăzi voi apărați pe cineva. Mâine cineva vă va apăra fiica, sora, soția, mama…

Domnul murdar (sau bunicul cum m-a corectat David) din spital care și-a luat o cafea

Da, ați citit corect, domnul. Era îmbrăcat în niște haine foarte simple, avea o pereche de pantaloni murdari și niște adidași simpli, vechi și plini de … negru. Dar, l-am simțit un domn și sunt aproape sigură că nu am greșit. Am încredere în intuiția mea, ea rar greșește.

Astăzi am vrut să îi scot pe copii în oraș după grădiniță. Să ieșim în trei și să ne facem de cap. Să mergem la câteva locuri de joacă din Herăstrău, după să mâncăm o înghețată artizanală din Română, eventual să ajungem în Centrul Vechi spre final. Copiilor le place mult când facem “excursii” de genul. Cu siguranță îmi seamănă mie aici.

Am dus căruțul pe la prânz la grădi cu toate cele necesare – apă, fructe, nuci, șervețele umede, 2 sucuri mici și o pungă de convrigi. Ca să fiu pregătită pentru orice. După am dat o fugă prin oraș să mai rezolv una alta. Aveam timp suficient, dar cum am greșit autobuzul și stand cu nasul în telefon nu mi-am dat seama că am ajuns în cu totul altă parte, a trebuit să-mi rezolv treburile cu o viteză mai mare. Dar nu-i nimic, am zis, ne relaxăm după la o înghețată artizanală. Am zburat spre copii așteptând cu nerăbdare să le zic că vom petrece în trei. Îi și vedeam țopăind în jurul meu de bucurie.

Însă, când nu e să fie, nu e. Am găsit-o pe Anisia fără vlagă și palidă. Mi-a zis că David i-a dat cu nisip în ureche și acum o doare rău. I-am zis că poate trece în drum spre parc. Dar ea tot continua să se plângă și devenea din ce în ce mai agitată. Atunci m-am prins că ea de câteva zile a avut mucisori, iar acum cel mai probabil au ajuns la urechiușă. Anisia, la rândul ei, a dedus că e nisipul care probabil a fost aruncat de David în ea la prânz. În jumătate de ora eram în spital. S-a confirmat, mucisorii au ajuns la urechiușă, dar din fericire nu s-a ajuns la otită. După consult soțul a rămas în sală să ia rețeta, iar noi am coborât să ne luăm “ceva bun” de la tonomatul spitalului. Asta e ritualul nostru.

După ce ne-am cumpărat biscuiți și covrigei, în timp ce eu le desfăceam pungile, David a descoperit că se descurcă să-și pună singur apă în paharul de plastic. Bineînțeles că și Anisia a vrut să încerce, iar eu eram atentă să nu apese unul din ei pe butonul de apă fierbinte din curiozitate. În foiala noastră nu ne-am dat seama cum cineva aștepta “la coadă”… Am întors capul și inițial am crezut că e un om al străzii care a intrat în spital să bea apă. M-am gândit că probabil a mai făcut asta și se grăbește să nu-l vadă paznicul. Primul gând a fost grija, să nu facă ceva să îi sperie pe copii. Când sunt cu copiii sunt de o mie de ori mai precaută. Dar ceva din interiorul meu mi-a zis că e în regulă.

Le-am zis copiilor să ne dăm la o parte și să-l lăsăm pe domn. Am vrut să plecăm, dar ceva m-a oprit. Domnul s-a apropiat de aparatul de apă și a încercat să ia un pahar. Dar din greșeală a luat vre-o cinci. S-a chinuit să scoată unul neștiind ce să facă cu celelalte. După a încercat să pună acel pahar în aparatul de cafea de lângă, dar nu știa unde anume. Atunci am văzut doi lei în mâna lui. El venise să își cumpere o cafea!

I-am spus că aparatul îți da pahar automat. Era mirat că i-am vorbit, mi se pare că nu era obișnuit să i se adreseze lumea. A încercat să bage banii, dar nu știa unde. M-am oferit să-l ajut. L-am ajutat să aleagă cafeaua. M-am uitat atunci la mânile lui – erau curate. Și fața, și gâtul, iar el nu mirosea deloc. Oamenii străzii nu au pielea curată și au mereu un miros, v-am mai povestit în articolele anterioare că eu nu mă feresc de ei. Mulți dintre ei au un suflet mare și sunt dornici să ajute.

Între timp venise un doctor care aștepta “la coada” noastră să își ia și el o cafea. Părea nerăbdător, încerca să arate că nu prea îi convine să aștepte. Se uită strâmb la domnul nostru, dar nu îndrăznea să zică ceva. Eu și copiii se vedea că suntem “clienții” spitalului. Am zis să nu-l judec, poate îl asteaptă un pacient și din cauza asta se grăbește. Dar nu, după ce și-a luat cafeaua a stat de vorba cu paznicul fără niciun stres, dar să ne întoarcem la domn… La final nu știa să scoată paharul cu cafea din aparat. M-am oferit să-l ajut. A zâmbit și mi-a zis că aștepta să apară un mesaj. Se mai relaxase între timp. Și-a luat cafeaua cu mare grijă și a plecat mulțumit…

Iar eu mă uitam la el și mă gândeam care oare e viață lui. Era slab, foarte, foarte simplu îmbrăcat, hainele îi erau murdare, dar el era curat și… bărbierit! M-am gândit că pare un bărbat de care toată viața a avut grijă soția și acum a rămas sigur. Continuă să facă ce era obișnuit să facă, dar mai departe e blocat. Probabil nu are copii sau nu ține legătura cu ei. Să știți că eu mă bucur mult că am putut să-l ajut să își cumpere o cafea și că în acel moment erau copiii lângă. E un gest foarte mic, dar pentru mine a contat. El mi-a făcut mie mai mult bine decât eu lui. Fiindcă în momentele astea îmi dau seama că totuși din când în când reușesc să casc ochii în acest ritm rapid al orașului, care am impresia că mă transformă și mă îndepărtează de partea mea umană.
Domnul ieșise de ceva timp, iar eu mă tot uitam la ușă.
– Ați văzut copii, domnul a venit să își ia o cafea?
-Nu domnul, mama, bunicul!!!
-Ah da, mă scuzați, bunicul.
Așa numesc ei toți domnii care par mai în vârstă….

 

 

Paula, rochițe pentru fetițe

Îmi aduc foarte bine aminte când, la vârsta de zece ani, i-am zis mamei că vreau să merg să învăț să croșetez. În aceeași clădire unde aveam cursurile de dans era și atelierul de croșetat. Îmi plăcea la nebunie cum arătau hăinuțele, vazele, bijuteriile croșetate expuse acolo. Păreau din altă poveste. Îmi doream atât de mult să pot să îmi fac o bluză croșetată. Mama mi-a dat undă verde, mi-a luat croșete, ață și mi-a urat succes. Un an am mers să învăț să croșetez, iar examenul a constat intr-o vază croșetată pe care, ce-i drept cu maaaaare greu, am făcut-o. Si acum o am pe undeva.

IMG_1216

IMG_1249

IMG_1237

Nu am fost printre cele mai talentate eleve de acolo, dar cu siguranță eram printre cele mai pasionate. Ma uitam cu o admirație așa mare la toate lucrușoarele care mă inconjurau, de fiecare data am mers cu drag la cursuri. Anul care a urmat nu s-a mai făcut grupa de intermediari, iar eu așa și nu am învățat să îmi fac bluza la care visam. Am rămas însă cu gândul și admirația pentru hainele croșetate. Încă nu mi-am făcut acea bluză, dar să știți că nu am renunțat la idee.

Din cauza asta atunci când o prietenă mi-a povestit despre un brand handmade, care face rochițe pentru fetițe, parțial sau integral croșetate, m-a făcut foarte curioasă. Evident că m-am îndrăgostit pe loc de ele. Și nu doar eu, Anisia a rămas încântată, mai ales de accesorii. Brățara a ținut-o trei zile pe mână. Rochițele sunt faine, ușor de îmbrăcat și purtat, perfecte pentru copii, și nu numai după părerea mea.

IMG_1434

IMG_1470

IMG_1442

Rochițele au o poveste foarte frumoasă. Doamna Tatiana Ciubotaru, din momentul în care a devenit bunică, și-a dorit să facă ceva special pentru nepoțica ei iubita, Paula. Iubind din copilărie să croseteze a început cu o rochiță, după a mai făcut una și brusc idelile au început să curgă. Nu se mai putea opri, simțea mereu nevoia să-și pună ideile în practică. Și-a cumpărat materiale de cea mai înalta calitate, și-a comandat fir de ață din bumbac din Germania și așa, cu pași mici și siguri s-a născut minunatul brand, Paula – rochițe pentru fetițe.

IMG_2257

IMG_2231

De mult nu am mai scris despre hăinuțe pentru copii, deși sunt o mare slăbiciune a mea care bineînțeles vine încă din copilăria mea. Însă un lucru pe care doresc să îi învăț pe Anisia si David este că nu cantitatea contează, ci calitatea. Iar ca să le transmit acest lucru mai departe, trebuie să fiu un exemplu pentru ei. Lucrurile care s-au schimbat în ultimul timp este că am început să le cumpăr mai puține hăinuțe. Iar atunci când o fac, aleg cu mare grijă modelul, să fie ușor de purtat, potrivit pentru mai multe ocazii și, bineînțeles, dintr-un material foarte bun.

Fotografie – Tatiana Volontir

Tinute si accesorii – Paula – rochițe pentru fetițe

IMG_2261

IMG_1451.jpg

IMG_1427.jpg

IMG_1440.jpg

IMG_1252

IMG_1247.jpg

Copilu tău competent, o carte care m-a ajutat în primul rând pe mine

Atunci când ei în mână o carte despre eductia copiilor te gândești oare că e o carte care te poate ajuta în primul rând pe tine? Că îți poate îmbunătăți relația pe care o ai cu tine însuți și abia după cea cu copiii tăi? Eu recunosc că nu am stat niciodată să mă gândesc la asta, până când am citit prima carte bună de parenting. Și…  Din acel moment din fiecare carte citită am învățat câte ceva pentru și despre mine, am pornit spre un dialog cu mine despre copilăria mea și influența ei asupra a ceea ce trăiesc astăzi. În ultimul timp prietenii mei când mă întreabă ce fac aud din ce în ce mai des răspunsul: “Fac terapie cu mine cititnd cărți de parenting.

Însă nicio carte citită până acum nu a avut un impact atât de mare asupra mea cum a avut cartea “Copilul tău competent”. Erau zile când puneam cartea și stăteam clipe lungi eu cu mine, mă gândeam la mine, la copilăria mea, la cum s-a transpus în viața de părinte.

Cartea e complexă și conține teorie cu exemple concrete, e foarte utilă pentru un proaspăt părinte și nu numai. Aș recomandă-o chiar și celor care nu au copii. Pe mine m-a ajutat și o să va povestesc puțin despre capitolele care au avut cel mai mare impact asupra mea.

  • Copiii coopereaza

Este esențial pentru un părinte să știe asta. Nu glumesc, este esențial să înțelegi că un copil cooperează din primele clipe de viață.  Da, da!! Absolut toți copiii cooperează, și e mare păcat dacă părintele nu știe asta.

Un exemplu foarte clar este atunci când copilul începe să plângă atunci când mama lui îl lasă la creșă/grădiniță, iar cu un alt membru al familiei e liniștit și intră bucuros în sala. Explicația este că un copil simte dacă mama nu e pregătită să se despartă de el și își face numeroase griji. Plângând el încearcă să îi spună: “Dragă mamă, e o problemă și simt asta. Ar trebuie să o rezolvi, mă bazez pe tine.”

Cartea explică foarte clar și accesibil felul cum cooperează copiii și motivul de ce o fac. Toți copiii își iubesc părinții și vor din tot sufletul să îi ajute. Ei o fac cum cred ei că e cel mai bine pentru părinții lor, doar că uneori e destul de greu să descifrezi ce vor să zică, mai ales dacă tot auzi de la oamenii din jur că un copil e egoist, alintat și manipulator. E mult mai ușor să dai vina pe copil decât să încerci să-l înțelegi.

După patruzeci de ani de cercetări intense asupra famililor și două decenii de cercetări profunde asupra relației timpurii între mamă și copil, am aflat că în reaitiate este invers. De fapt, când trebuie să aleagă între a-și păstra integritatea și a coopera – iar asta li se întâmplă, ca și adulților, de o mulțime de ori pe zi, copiii aleg cooperarea în nouă cazuri din zece. Așadar copii nu au nevoie de adulți să-i învețe să coopereze, au nevoie de adulți să-i învețe cum să fie independenți când interacționează cu alții” Jesper Juul

  • Integritatea unui copil

Acest capitol e strâns legat de capitolul despre cooperarea copilului. Aici explicația va fi mai personală fiindcă acest capitol m-a dus înapoi în copilăria mea și a surorii mele. Înainte să va povestesc despre ce impact a avut cartea asupra mea o să fac o paranteză și o să va zic puțin despre cum am crescut eu.

Pentru părinții noștri eu și sora mea am fost și suntem mereu pe primul loc. Au făcut tot ce le-a stat în putere și chiar mai mult pentru ca mie și surorii mele să nu ne lipsească nimic. Eu, din ce am înțeles de la părinții mei, am crescut un copil rebel și neascultator până pe la vârsta de șapte ani, pe când sora mea făcuse un an. După am devenit mult mai cuminte, iar de la vârsta de aproximativ zece ani nu am avut mai deloc certuri sau conflicte cu părinții.

Dacă mă gândesc bine nici nu prea aveam de ce. Am învățat foarte bine, am fost printre primele în clasă, participam la olimpiade, dansam, pictam, nu prea ieșeam la întâlniri, stăteam des închisă în camera mea și citeam mult. Cu sora mea a fost exact invers. A fost un copil foarte cuminte, învăța repede și bine totul, se adapta în orice situații noi. Asculta de părinți și rareori aveau vre-o ceartă cu ea. Însă pe când ea avea vârsta de nouă ani totul a început să se schimbe. A început să învețe mai rău, se certa des cu părinții, iar ei erau mereu îngrijorați și supărați pe ea. Eu nu prea înțelegeam de ce se ceartă atâta. Relația dintre mine și sora mea odată cu trecerea timpului devenea din ce în ce mai strânsă și frumoasă. Însă fiind în perioada adolescenței târzii nu stăteam să mă gândesc prea mult la asta, îmi trăiam și savuram viața pe cât puteam.

Eu, în schimb, nu am avut ce să le reproșez părinților, eram încântată de relația pe care o aveam cu ei, de cum discutam și ne susțineam reciproc. La o discuție cu prietenii despre familie povesteam la toată lumea ce familie minunată am, cât de bine ne înțelegem și ce faini sunt. Și eram sută la sută sinceră. În mintea mea avusesem o copilărie perfectă!

Însă… Din momentul în care am născut multe lucruri s-au schimbat în mintea mea.. Brusc am început să îmi amintesc momente din copilărie care nu îmi plăceau, momente în care nu mă înțelegeam deloc cu părinții, perioade în care ne certam des, plângeam, fugeam în camera mea și îmi doream să nu mai ies de acolo. De unde toate astea?! De ce le-am uitat și mi le amintesc abia acum?! Mă simțeam confuză, pierdută și foarte vinovată. De parcă pământul de sub picioare, care era atât de stabil brusc a început să se miște în continuu, iar asta mă făcea să nu mai înțeleg unde mă aflu. Am încercat să vorbesc cu părinții, dar neștiind cum să pun corect problema părea că ii învinuiesc și ii critic pentru felul cum m-au crescut. Ei la rândul lor rămâneau suprinși și supărați, iar asta îmi făcea și mai mult rău..

Cu ce m-a ajutat cartea? Am cam înțeles ce s-a întâmplat cu mine și mi-am dat seama că e abia începutul vindecării. Să vă explic. Fiind copil rebel și neasculatator am fost destul de des criticată și “învățată” să mă “port frumos”pentru ca părinții să nu roșească mereu pentru mine. Destul de des după ieșirile la plimbare, în oraș, în vizită la cineva mama stătea mult cu mine și îmi explica că trebuie să fiu cuminte, să ascult de ei, să nu îi fac de rușine, dar nu prea avea efect. Eu tot rebelă rămâneam. Inclusiv pentru bunici eram cea mai rebelă dintre nepoți, dar pe ei asta nu îi deranja atât de mult. Perioada în care s-a născut sora mea, era o perioadă dificilă pentru familia noastră. Părinții mei erau în mijlocul construcției unei case mari. Toți banii pe care ii aveau puși deoparte se devalorizase, salariile lor de medic și avocat au scăzut atât de mult, încât abia ne ajungea pentru mâncare. Ambii au trebuit să își mai găsească un job pentru ca să putem face față. Prima oară când au lăsat-o pe sora mea cu mine pentru câteva ore a fost când eu aveam șapte ani, iar ea nici un an.

Din ce îmi dau eu seama cam pe atunci am început să renunț la integritatea mea în favoarea părinților. Realizam cât de greu e pentru ei și devenisem copilul cuminte de care aveau nevoie. Dacă până atunci mă opuneam criticii și prin tot comportamentul meu le aratam că nu e în regulă, atunci am acceptat-o. Ce la rândul lor au înțeles părinții? Că în sfârșit a dat roade eductia lor. Și așa a început totul. Când părinții considerau că nu fac bine, mă criticau, iar eu la rândul meu făceam tot posibilul să ii mulțumesc. Mai existau certuri și conflicte, dar erau rare. Stăteam mult fie cu sora mea, fie făcându-mi temele, fie mergeam la dansuri sau altundeva. Mereu era ceva de făcut. Eram copilul model, însă, totul ce făceam era ca să le placă părinților, să fie mândri de mine.

Și ei chiar erau fără să își dea seama ce se petrece de fapt. Am învățat bine mereu, am făcut o facultate grea întrând la buget, mi-am găsit un job bine plătit imediat după ce mi-am terminat facultatea. Primele conflicte de interese au apărut foarte târziu, cam cu un an înainte să vină copiii în viață noastră. Atunci în relația noastră atât de făină (și acum e) au început să apară conflicte. Pe de o parte sufeream enorm că părinții nu sunt mulțumiți de mine fiincă învățasem să trăiesc prin ochii lor. Dacă erau mulțumiți și mândri de mine, totul era perfect, dacă nu.. nu prea au fost situații de genul de când aveam șapte ani. Nu știam cum să acționez și reacționez. Pe altă parte au început să vină amintirile din copilărie pe care le închisesem bine intr-o cameră din sufletul meu, cheia am ascuns-o bine, iar ea brusc s-a găsit.

Însă pe atunci nu realizam că e abia începutul, odată cu venirea copiilor totul s-a accentuat. Brusc am început să îmi amintesc tot, absolut tot ce nu mi-a convenit în copilărie. Și cum eu de felul meu sunt o peroană extrovertă, le povesteam totul părinților. Va puteți imagina ce lovitură era pentru ei? Ei care au făcut mai mult decât le era lor în putință pentru că mie și surorii mele să ne fie bine. Iar eu înțelegeam asta, dar nu mă puteam controla. Era prea mult pentru mine în acel momentul. Viață cu doi copii mici, totul nou și necunoscut, iar cireașa de pe tort erau amintirile, multe, neplăcute, nedorite și neașteptate.

Cum le-am făcut față? Nicicum… M-am consumat enorm și le-am făcut capul calendar la toți cei care m-au înconjurat. Cred că un psiholog m-ar fi ajutat cel mai bine, dar când? Nu aveam timp nici să merg la baie. Am s-o fac însă, e spre bine meu și al familiei mele. Și aici mă refer la toți, părinți, soră, copii… Acum apare întrebarea:

Ce am învățat și cu ce m-a putut ajuta cartea?

În primul rând mi-am dat seama de ce m-au lovit amintirile anume atunci. Dacă până să devii părinte nu îți rezolvi o astfel de problemă interioară, mai ales care vine din copilărie, o faci în momentul în care devii. Totul se întâmplă din cauza dorinței de a fi un părinte mai bun. În subconștientul tău știi că ceva nu e în regulă și că trebuie fixat pentru a nu da mai departe. În carte veți găsi totul explicat foarte detaliat, pe mine m-a ajutat mult să încetez să mă învinuiesc pentru gândurile mele. Intențiile mele de fapt erau unele pozitive.

În al doilea rând am înțeles DE UNDE veneau acele gânduri și să îmi dau seama că nu e nimeni vinovat și nimic nu a fost făcut cu rea intenție. Important este ca problema să fie rezolvată.

În al treilea rând mi-am dat seama ce s-a întâmplat cu sora mea și DE CE ea și părinții se certau atât de des. Ea, prin tot comportamentul și certurile cu părinții încerca să le spună că metoda pe care o folosesc e greșită, însă ei nu înțelegeau. Am tot auzit de la ei fraza : “Cu tine a fost atât de ușor, nu înțeleg de ce nu reușim să găsim limbă comună cu sora ta?”. În timp ce ea era singura persoană care proceda corect.

Atunci când e o situație asemănătoare cu cea a familiei noastre copilul fie renunta la integritate și devine copilul pe care vor să-l vadă părinții, cu care e mult mai comod, dar care în viitor va trebui să își rezolve problemele de integritate (cazul meu), fie luptă și prin comportamentul agresiv transmite un mesaj clar părinților: “E greșit ceea ce faceți!” (cazul surorii mele), dar urmările nici aici nu sunt unele pozitive dacă părinții nu știu să interpreteze mesajul. Pe când au început certurile cu sora mea casa era construită, părinții câștigau destul de bine, probleme vizibile nu erau. Așa că ea a ales să lupte. Dacă părinții ar fi înțeles-o, multe situații neplăcute, traume și conflicte ar fi fost evitate. Dar, pe atunci nu exista accesul la informație pe care îl avem noi acum, iar educația cu blândețe nu era un termen des întâlnit. Ei ne-au crescut făcând chiar mai mult decât le stătea in putință, iar acesta e un lucru mare.

Noi însă în ziua de azi avem acces la toate informațiile de care avem nevoie. E păcât să nu profităm de asta și să facem tot ce ne stă în putință pentru ca copiii noștri să fie și să crească niște persoane integre, sigure, cu încredere în forțele proprii și cu cât mai multe șanse la un viitor fericit. Dacă nu ați făcut-o până acum, eu zic să începeți cu cartea “Părinte conștient”!

Cum s-au îndrăgostit copiii de mare și apă rece în septembrie

Weekendul acesta am fost la mare pentru prima oară anul acesta. A fost foarte drăguț, am prins apă caldă, vreme făină. Ne-am distrat, ne-am simțit bine, ne place mult marea. Stand la mare ne-am tot amintit de ultima vacanță la mare de anul trecut, pe care am avut-o în septembrie. Am prins vreme ploioasă, cer înnorat, apă rece și valuri mari. Ne aminteam cu drag, culmea, a fost una dintre cele mai frumoase vacanțe pe care am avut-o până acum.

Articolul a fost scris acum nouă luni luni, în septembrie 2018, dar a rămas nepublicat. L-am păstrat pentru începutul verii când va începe noul sezon de mers la mare.

Bătea un vânt rece, cerul era înnorat, plaja era goală, apa destul de rece, ce mai, o vreme perfectă pentru o vacanță la mare. Mă uitam la apă și mă gândeam:

– De ce oare am ales marea? Dacă tot e mijloc de septembrie, de ce nu am ales să mergem în vacanță la munte? Doar știam ce risc ne asumăm mergând în septembrie la mare…

Așa că a doua zi i-am propus soțului să plecăm acasă. Nu prea era de acord, dar a cedat la insistențele mele. Am încercat să anulăm cazarea (apartamentul închiriat pentru o săptămâna), însă am aflat că dacă o facem, oricum pierdem toată suma. De reținut: să citiți termenii și condițiile înainte de a da numărul de card atunci când faceți rezervare pentru o vacanță cu copiii.

Țînând cont de situație soțul a venit cu o propunere:

– Hai să rămânem aici! Copiii respiră aer de mare, oricum le face bine. Avem liber, ce stăm în București, ce aici… Aici totuși e mai bine.

Am fost de acord, avea dreptate și bine am făcut!

A doua zi dimineața soțul și copiii au mers pe plajă să se plimbe, iar eu am rămas să mai adun una alta. Când am ajuns pe plajă ei erau deja în …apă! Cam vineți, dar păreau foarte fericiți, în special copiii. Doi copii și un adult pe toată plajă. Copiiilor le sclipeau ochii, nu păreau să își dorească să iasă din apă. Am înghețat, la propriu și la figurat! Deja îmi imaginam cum vom ajunge diseară la urgențe cu pneumonie.

Din fericire nu aveam dreptate! Seara, văzând că ei sunt mai bine decât erau dimineață le-am dat undă verde să stea în apă. Timp de o săptămână copiii:

  • Au intrat în apă de două ori pe zi cam câte 2 ore înainte de somnul de la prânz și câte o oră seara;
  • Au fost mai tot timpul singurii de pe plajă, unii părinți veneau și se uitau la noi ca la nebuni, două cupluri ne-au și filmat ;
  • Copiii erau mereu cu buzele vinete, dar nu părea să le fie frig. Dacă se opreau, începeau să tremure puțin, în special Anisia, dar fugeau înapoi în apă și problema se rezolva;
  • După ce ne întorceam în apartament, îi țineam câte jumătate de oră sub un dus fierbinte și le dădeam o mâncare caldă pe care o devorau cu viteza luminii.

Rezultate:

  • Copii erau foarte fericiți. Acest joc care presupunea intrat în apă rece, ieșit, alergat prin nisip, intrat iar în apă le-a plăcut foarte tare. Rădeau des, erau foarte binedispuși;
  • Au mâncat cam de două ori mai mult comparativ cum manancau în mod normal;
  • Au dormit foarte bine noaptea, nu se trezeau mai deloc, ceea ce în București nu se întâmpla;
  • Când am ajuns la mare aveau muci, tuseau puțin. Au plecat de acolo fără muci, fără tuse, arătau mai sănătoși, mai fericiți;
  • A fost prima vacanță când copiii nu au cerut acasă și când au aflat că plecăm, au zis că nu vor să se întoarcă;
  • Eu am fost singura care nu prea a intrat în apă și singura care a plecat răcită acasă.

Nu zic să repetați ce am făcut noi. Fiecare situație e unică și fiecare părinte simte ce e mai bine pentru copilul lui. Dar am zis să va povestesc cum a fost, fiindcă mie personal mi s-a părut incredibil cum au reacționat copiii. Am mai fost și când era cald afară și apa era caldă, dar parcă nu erau așa entuziasmați. Mi-a plăcut experiența și mi s-a demonstrat încă o dată cât e de complex și puternic organismul uman.

Dar cum a fost la voi? Ați trăit experiențe asemănătoare împreună cu copiii?

O zi cât o săptămână. Cum am făcut pace cu doi copii irascibili

O zi petrecută cu doi copii mici nu poate fi ușoară. Cel puțin eu niciodată nu am simțit-o așa. Ești în priză din momentul in care te-ai trezit până seara când soțul intră pe ușa. Le faci micul dejun, ai grijă să mănânce, strângi după ei, pui masa, aduni de pe masă, îi îmbraci, îi scoți pe afară, alergi prin parc după ei, te joci cu ei, inventezi jocuri dacă e nevoie. Rezolvi eventuale conflicte, ai grijă să nu se certe, să nu se bată când nu reușesc să împartă ceva. Ești mereu concentrată să iei cea mai bună decizie pe moment, să fii pe faza… să încerci să vezi  lucrurile prin ochii copiilor. După plimbare îi aduci acasă, îi ajuți să se spele, le pui masa, îi ajuți să mănânce, strângi după ei, îi speli, îi pregătești de somn, îi adormi. În timp ce dorm strângi prin casă, faci de mâncare, dacă mai apuci dai un aspirator, un mop. Se trezesc și o iei de la capăt.

E greu? E obositor? E puțin zis, e foarte solicitant! Dar e și frumos. Chiar e! Într-adevăr îți folosești 200% din energie și la sfârșitul zilei nu vei mai funcționa, dar oare oboseala e cea care contează atât de mult? E cea mai bună investiție de timp pe care ai făcut-o vreodată! Acest gând te ajută să observi lucrurile frumoase care fac parte din experiența de a fi mamă. Pe mine mă ajută să mă gândesc că acest „hardcore” e doar o perioadă  și cu timpul copiii vor avea din ce în ce mai puțină nevoie de mine. Iar de când Anisia și David au trecut de trei ani parcă e și mai frumos. Mă înțeleg altfel cu ei. Își exprimă mai clar, pentru înțelegerea mea, gândurile și emoțiile.

Acesta a fost unul din motivele pentru care m-am bucurat când am aflat că vom rămâne împreună o zi doar noi trei. Creșa a fost închisă datorită faptului că a venit Papa și deși nu am fost de acord că părinților nu li s-a dat liber, m-am bucurat că vor rămâne acasă. M-am bucurat și de faptul că nu mai aveam emoții dacă mă descurc cu ei doi sau nu, cum mi se întâmpla înainte. Citind din ce în ce mai mult și fiind cât mai atentă la comportamentul lor, am învățat să fac față din ce în ce mai bine situațiilor dificile și crizelor. Spre sfârșitul săptămânii de grădiniță i-am văzut agitați și puțin dați peste cap (vă povestesc imediat de ce) și m-am pregătit că cel mai probabil va fi o zi grea cu descărcări și multe emoții, dar nu m-am așteptat să fie AȘAAAA.

Miercurea trecută Anisia pentru prima oară la grădiniță a avut spasmul hohotului de plâns. Pe la prânz am primit un telefon, m-a sunat educatoarea foarte stresată și speriată să îmi povestească că Anisia a căzut, s-a lovit cu capul și a leșinat. Mi s-a tăiat pământul de sub picioare, dar am rămas calmă. Așa reacționez eu la stres mare, îngheț și îmi păstrez calmul. Am început să pun întrebări și încet, încet ne-am dat seama că de fapt leșinase înainte să cadă. A avut un conflict cu David și în loc să plângă și-a ținut respirația și a leșinat. Am mai pățit asta, o să scriu un articol separat despre acele momente, dar acelea s-au petrecut mereu în preajma noastră, a părinților.

Educatoarele și ingrijitoarele s-au speriat foarte tare, nelovindu-se de așa ceva până acum nu au știu cum să reacționeze, așa că au făcut ce au crezut că e mai bine. I-au turnat apă peste față, au încercat să îi țină gurița deschisă (să nu își înghită limba) ceea ce cred că a stresat-o și mai mult. Un copil când are o astfel de criză trebuie ținut in brațe liniștit, cu picioarele puțin mai sus de restul corpului și așteptat până când își va reveni. Iar când își revine e foarte buimac și trebuie să îi vorbești calm și liniștit. Acasă, întrebând-o și povestind despre asta, Anisia mi-a tot zis că nu mai vrea să i se toarne apă peste față și i-am promis că nu i se va mai întâmpla…

Iar David la rândul lui probabil că s-a speriat văzând tot ce se întâmplă. El oricum e mai introvert de felul lui ca și temperament și neștiind adesea cum să își exprime emoțiile, se descarcă prin porniri violente. Cel mai bun remediu pentru el este blândețea, vorba bună și …. îmbrățișările. Acestea sunt preferatele lui. Se înmoaie, se lipește de tine și îl auzi cum mârâie liniștit (modul lui de a-și exprima emoțiile pozitive). Deși la prima impresie nu pare genul.

Cam acestea au fost evenimentele de la grădiniță. Așa că vineri, după ce a plecat soțul la muncă, eu am fost lovită de un val de emoții cărora trebuia să le fac față. Totul a început de la pregătirea pentru a ieși afară. Anisiei nu îi convenea nimic. Nu îi plăceau hainele, bicicleta cu care va ieși afară, plângea și se supăra din orice. Iar David din când în când pe neașteptate o lovea, ceea ce stârnea un val și mai mare de emoții și lacrimi. Mi-am păstrat calmul și am încercat pe cât a fost posibil de repede să ii scot afară, sperând că acolo va fi mai ușor.

Dar nu a fost așa. La locul de joacă mi-a fost aproape imposibil să mă înțeleg cu ei. Pe tobogan s-au împins, când urcau pe scări s-au certat și au încercat să se bată pe motivul care urcă primul. La nisip au aruncat nisip unul în celălalt și s-au certat non stop pe jucării, lopățele și mășinuțe. Cu ceilalți copii erau destul de agresivi. Încercau să îi împingă sau să îi lovească dacă îi deranjau cu ceva. Anisia a făcut multe crize din motive nesemnificative. Dacă nu îi convenea ceva se arunca pe jos, plângea, țipa. Mă uităm la ei și nu nu știam de care să ma ocup primul. Dar nu m-am enervat sau răstit la ei!

Mi-am păstrat calmul și am respirat. Chiar dacă îmi venea și mie în acel moment să mă trantesc pe jos, să plâng și să tip puțin. Am vorbit cu ei, le-am explicat că nu e bine să se lovească, nu am intrat în detalii. Știau și ei foarte bine că nu e în regulă ce fac, doar că nu reușeau să își controleze emoțiile. I-am ținut în brațe când voiau să se bată sau să lovească un copil din parc. De fiecare dată când David o lovea/încerca să o lovească pe Anisia îi ziceam clar, liniștit, uitându-mă in ochii lui că nu are voie să o facă. La un moment dat l-am luat în brațe și i-am zis că mă bucur mult că a rămas acasă și că petrecem timpul împreună. Atunci s-a liniștit și s-a lipit cu tot corpul de mine. Din acel moment a devenit mai calm și mai puțin agresiv.

Erau multe mămici în parc, multe cu copii de un an și ceva. Cu majoritatea nu ne cunoșteam încă. Se uitau la noi șocate. Îmi și imaginez cum arătam dintr-o parte. Doi copii nervoși și bătăuși și o mamă prea calmă, vorbind cu ei numai în rusă. La un moment dat nu am mai putut sta și am schimbat parcul pe unul mai puțin aglomerat și mai mare. Acolo a fost o idee mai bine. Masa de prânz și pregătirea pentru somn nu au fost nici ele ușoare. Copiii au plâns și s-au enervat din orice. În momentul in care i-am văzut dormind pe amândoi am simțit cum mă ia amețeală, atât de obosită eram. Însă… eram mulțumită, culmea!

Da, chiar eram. Fiindcă am reușit să fac față cu brio unei situații foarte dificile. Nu m-am enervat o secundă. De fiecare dată când nervii mei ajungeau întinși la maxim îmi repetam că copiii se comportă așa numai fiindcă au o problemă, fiindcă ii deranjează ceva, nu fiindcă vor să mă necăjească. Au avut parte de niște experiențe cărora nu le-au făcut față emoțional și acum, alături de mama lor, se descarcă. Tot ce au nevoie acum este blândețe și înțelegere. Și am avut dreptate.

După somnul de la prânz copiii s-au trezit liniștiți și veseli. Venise și soțul de la muncă căruia îi povestisem la telefon tot ce s-a întâmplat. Se uita la ei cum se joacă, râd și îmi tot zicea: „Albina, eu cred că tu ai inventat totul. Uite ce bine se simt ei, nu văd nicio urmă de violență sau irascibilitate”. Ce mai puteam să zic? Decât că atitudinea mea a fost ceea ce au avut ei nevoie pe moment. I-am lăsat să se descarce, i-am înțeles, le-am fost alături și asta ne-a ajutat să ne apropiem mai mult.

În ziua de azi multe cărți care promovează educația cu blândețe descriu comportamentul agresiv al unui copil un strigat de ajutor la adresa părinților. O să îmi ziceți că e curentul din perioada contemporană și nu se știe ce va ieși din asta? Nu e adevărat! Despre asta s-a discutat și scris mereu. Janusc Korczak, în cartea sa “Cum să iubești un copil. Dreptul copilului la respect.” scrisă în 1920, aproape 100 de ani în urmă, cartea care este considerată și acum Biblia pentru a crește și educa un copil, scrie:

 „Lacrimile de încăpățânare și furie sunt lacrimi de neputință și răzvrătire, o încercare disperată de a protesta, un strigăt de ajutor, o plângere pentru neglijență, o dovadă că copiii sunt constrânși și forțați în mod nejustificat, o manifestare a unei dureri fizice și mereu, suferință.”