Cartea "Creierul copilului tău" și cum m-a ajutat în momentul în care David a făcut o contuzie la picior

“Creierul copilului tău” de Daniel J. Siegel, Tina Payne Bryson a fost una dintre acele cărți din care am extras informații valoroase pe termen lung, am înțeles mai multe despre cum funcționează creierului uman și despre importanța experiențelor pe care le trăiește copilul de la frageda vârstă. Mi-au plăcut exemplele practice și indiciile despre cum această informație poate fi de folos proaspeților părinți. Cum pot ei să ii ofere copilului o educație și o dezvoltare cât mai armonioasă și echilibrată .

Mi-a plăcut mult cum sunt explicate traumele emoționale pe care le poate suferi un copil și cum îl putem ajuta ca să le depășească. Mi-am dat seama de anumite greșeli din trecut pe care le-am făcut și cum o altfel de abordare ar fi fost de mare ajutor. Am înțeles că atunci când un copil se sperie foarte tare de ceva sau trece printr-un eveniment extrem de neplăcut care îl poate traumatiza, el are nevoie să vorbească amănunțit despre asta, să-l retrăiască și cel mai important, să-l înțeleagă. Iar noi, părinții, tindem să evităm subiectul, să încercăm să nu aducem vorba despre, să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic sperând că copilul va uita fiindcă e mic și uită repede. Dar se întâmplă exact opusul. Ce ar trebui noi să facem, este să discutăm cu copilul, să povestim și să povestim din nou întâmplarea până când observăm, ne dăm seama, simțim că copilul e pe cale să depășească situația.

Fiindcă un copil niciodată nu uită, în schimb el colaborează mereu cu părinții. Iar dacă vede că un părinte nu vrea să discute despre ceva, el nu va mai aduce vorba, în schimb trauma nu va dispărea și în timp va ieși la iveală sub alte forme. Și după este mult mai greu să-l ajuți. E important să înțelegem că ține de părinte cum va percepe copilul o experiență negativă. E important să analizăm evenimentul , să ne dăm seama de ce s-a produs , ce se poate face pentru a evita astfel de situații pe viitor.

Și ca să ne înțelegem, cartea nu e doar despre traume. Este despre multe alte aspecte interesante ale creierului uman, despre cum se dezvoltă și cum diverse experiențe îl influențează pe parcursul vieții. Se povestește mult despre felulul cum experiențele ne pot influența în mod pozitiv sau negativ percepția asupra vieții. Ideea este că am citit această carte, mi-am dat seama ce puteam face altfel în trecut, dar cumva mi se părea că nu o pot aplica în prezent. Mi-a plăcut mult, mi s-a părut extrem de prețioasă informația, dar îmi era frică că va dispărea cu timpul dacă nu va fi folosită. Așa gândeam până când…

Într-o zi când David și Anisia se alergau prin casă, David a alunecat, a căzut cu toată greutatea corpului pe piciorul lui drept și a țipat din răsputeri. Am tresărit, era un altfel de țipat de cât cel obișnuit când se lovea, iar după a urmat un plâns altfel, unul țipător. M-am speriat, am crezut că și-a rupt piciorul, dar din fericire nu, era o contuzie ușoară. Am verificat, putea împinge cu el, iar atunci când apăsăm pe locul unde zicea că îl doare, mă lăsa, nu trăgea piciorul. Iar piciorul nu s-a umflat sau învinețit. În schimb abia călca pe el și plângea în continuu, nu se putea opri. Am hotărât să-l ducem la spital pentru a ști exact ce a pățit și ce trebuie să-i facem. David când a auzit asta, s-a pus pe un plâns și mai mare. Nu știam ce să fac, cum să reacționez. Prea mult plângea, prea irascibil și sensibil era, nu te puteai atinge de el sau intra în vorbă cu el.

Am picat pe gânduri, aveam o neliniște interioară mare și… brusc mi-am dat seama! Nu lovitura sau durerea erau problema, copilul era speriat de ceea ce i se întâmpla. El e mic, are aproape patru ani, nu peste treizeci cât avem noi. El nu înțelege că nu e nimic grav în ceea ce a pățit, că piciorul nu îl va mai durea, va merge din nou ca înainte și că până la urmă întâmplarea în sine nu e o tragedie. El e speriat și se exteriorizează așa cum simte și cum știe să o facă…

Mi-am tras un scaun lângă și am început să vorbesc cu el. Urmând modelul descris și explicat în carte, fără să-i neg trăirile și temerile despre eveniment, doar arătându-i că vreau să aflu părerea lui despre ce a pățit. L-am întrebat ce crede despre, de ce s-a speriat atât de tare. Încet David a început să se relaxeze, s-a deschis, a început să îmi spună că îi este frică, că el crede că piciorul lui nu va mai merge ca înainte. Mi-a zis că nu înțelege de ce durerea nu trece. M-a întrebat de ce trebuie să meargă la medic? Mi-a mai spus că îi e frică că o să-i pună perfuzie acolo fiindcă ultima dată când a fost acolo, mai mult de jumătate de an în urmă (!!!) i-au pus perfuzie. L-am asigurat că nu i se va întâmplă asta și că doctorul doar se va uită, nu o să-i facă nimic cu ce el nu va fi de acord.

Și așa, încet, încet David a devenit din ce în ce mai calm. După o discuție de cinsprezece minute el avea o cu totul altă stare. Era mult mai liniștit, s-a oprit din plâns și când l-am întrebat dacă e în regulă să meargă la spital, a răspuns:”Da!”…

Cât de multe sunt de explorat la un copil și cât de important este să observi și să înțelegi ce se întâmplă de fapt la momentul potrivit.

E foarte făină cartea, se citește ușor și rapid, iar informația se adeveretse a fi foarte valoroasă. Eu zic că merită!

Cartea ” Creierul copilului tău” Daniel J. Siegel, Tina Payne Bryson

Sursa foto – Pixabay

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s