Câte dintre noi am fost victima unui abuz fără ca să semnalăm asta?

Eram clasa a doisprezecea și veneam spre școală. Ieșeam de la metrou în jurul orei 7:10 dimineața. Mai aveam de mers cam zece minute pe jos. Eram în zona Piața Unirii mergând spre strada Matei Basarab. Până să ajung la colegiu aveam de traversat un părculeț. Înainte să ajung în parc am obsevat cum m-a ajuns din urmă un bărbat de aproximativ patruzeci de ani. Mergea în dreptul meu și se uita lung la mine. Mă făcea să mă simt ciudat și inconfortabil.

M-am uitat la el și până să realizez care e treaba el a intrat în vorba cu mine. A urmat un schimb de replici care au început să mă deranjeze din ce în ce mai mult. Nici nu mi-am dat seama cum am intrat în parc. Nu mă așteptam să nu fie nimeni în jur. I-am zis că dacă nu mă lasă în pace o să chem poliția care stă la ieșirea din parc. Nu era nicio poliție acolo, inventasem, dar el nu știa. Însă asta l-a enervat și l-a speriat. M-a apucat brusc și brutal de mâna și m-a tras spre el. Atunci am observat că cealaltă mâna o ținea sub geacă de parcă avea ceva acolo. Putea fi un truc, dar dacă nu? M-am speriat, însă nu am arătat asta.

Mă uitam calm la el deși în interiorul meu eram într-o panică maximă și mă gândeam dacă chiar are un cuțit sub geacă. Încercăm să îmi amintesc dacă am citit pe undeva ce trebuie să faci în astfel de situații ca să scapi, dar nu îmi aminteam nimic. Aveam impresia că eram într-un vis. Calmul meu l-a dezorientat puțin, însă suficient cât eu să mă folosesc de asta. La un moment dat mi-a zis destul de nesigur pe el:

-Pupă-mă!!!

Îmi aduc aminte foarte clar cum m-a străfulgerat gândul că orice ar face nu îl pup. Văzându-l nesigur și stresat m-am folosit de asta, am tras mâna cu grijă, dar ferm și i-am răspuns calm arătându-i astfel că nu îmi e frică de el:

-Nu te pup!

Și am plecat. Pur și simplu am plecat. Nu m-a urmat. Cred că totuși se gândea la “poliția” de la ieșirea din parc care era foarte aproape de noi. Mergeam cu picioarele moi, iar la o distanță mică de ieșire am văzut un coleg de clasa. Mi-a zâmbit când m-a văzut de la distanță și abia când m-am apropiat a văzut că eram albă ca varul. Alături de el am început să realziez ce mi s-a întâmplat și au început să mi se umple ochii cu lacrimi. I-am povestit ce am pățit. După au aflat o parte din colegii de clasă. Nimeni nu mi-a zis să anunț poliția sau vre-un adult despre ce mi s-a întâmplat. Nici eu nu m-am gândit să o fac. Eram sigură că oricum nu o să ajute cu nimic. Asta mă sperie acum…

În schimb am luat măsuri să nu mi se mai întâmple așa ceva. Am vorbit cu un coleg de clasă să mă întâlnească în fiecare dimineață în stația de metrou. El era spaima liceului deși era o persoană foarte de treaba până nu se enerva. Când eram în clasa a noua a bătut măr un băiat de clasa a doisprezecea și după s-a bătut cu cinci prieteni de-ai lui. I-a bătut pe toți și s-a ales doar cu un deget rupt. De atunci nu s-a mai bătut cu nimeni fiindcă s-a răspândit vestea în liceu și nu cred că cineva ar fi îndrăznit să se certe cu el. Eu în schimb mă înțelegeam foarte bine cu el și a fost imediat de acord să mă ajute. Alături de el nu îmi era frică de nimeni.

Însă, chiar dacă nu am mai pățit nimic atunci, am rămas cu niște traume mari o perioadă. Nu suportam prezența unui bărbat nici măcar la o distanță. Dacă observam că un bărbat se uită la mine pe stradă sau în metrou simțeam cum îmi vine să vomit. Timpul însă încet, încet le-a îndreptat pe toate fiindcă până la urmă m-am ales doar cu o sperietură. Am avut noroc, dar din păcate nu e așa mereu…

Am citit despre cazul din Caracal și am simțit că e prea mult, s-a ajuns mult prea departe. Am stat ore întregi să citesc știrile, am plâns, am sperat că mă voi trezi și voi realiza că a fost un vis. Așa ceva nu are cum să se întâmple în realitate. Nu am ajuns la protest fiindcă nu am putut, așteptam să ajungă acasă copiii plecați la bunici care erau răciți. Dar ceva e greșit în tot acest sistem și până se va schimba hadeti să nu rămânem indiferenți! Trebuie să intervenim, și nu doar ieșind la protest.

Dacă vedeți că cineva e agresat faceți ceva! Am fost de nenumărate ori agresta pe stradă, în transportul public și niciodată, va zic sincer, niciodată nu a intervenit cineva să îmi ia apărarea. De fiecare dată a trebuit să mă descurc singură. Și mă refer din clasa a nouă când aveam cinsprezece ani și arătam a treisprezece până acum când am depășit treizeci. Chiar recent mergând pe stradă într-o fustă până la pământ s-a luat un grup de muncitori de mine. „Bună domnișoară, ce frumoasă ești!”. Nu te simți confortabil să primești astfel de complimente de la un grup necunoscut de bărbați. Ieri lumea a ieșit la protest, foarte bine, însă trebuie să protestăm în fiecare zi. În fiecare zi atunci când vedem că o fată/femeie suferă din cauza unui abuz trebuie să o ajutăm. Indiferența nu ajută!

Gândiți-va, astăzi voi apărați pe cineva. Mâine cineva vă va apăra fiica, sora, soția, mama…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s