Domnul murdar (sau bunicul cum m-a corectat David) din spital care și-a luat o cafea

Da, ați citit corect, domnul. Era îmbrăcat în niște haine foarte simple, avea o pereche de pantaloni murdari și niște adidași simpli, vechi și plini de … negru. Dar, l-am simțit un domn și sunt aproape sigură că nu am greșit. Am încredere în intuiția mea, ea rar greșește.

Astăzi am vrut să îi scot pe copii în oraș după grădiniță. Să ieșim în trei și să ne facem de cap. Să mergem la câteva locuri de joacă din Herăstrău, după să mâncăm o înghețată artizanală din Română, eventual să ajungem în Centrul Vechi spre final. Copiilor le place mult când facem “excursii” de genul. Cu siguranță îmi seamănă mie aici.

Am dus căruțul pe la prânz la grădi cu toate cele necesare – apă, fructe, nuci, șervețele umede, 2 sucuri mici și o pungă de convrigi. Ca să fiu pregătită pentru orice. După am dat o fugă prin oraș să mai rezolv una alta. Aveam timp suficient, dar cum am greșit autobuzul și stand cu nasul în telefon nu mi-am dat seama că am ajuns în cu totul altă parte, a trebuit să-mi rezolv treburile cu o viteză mai mare. Dar nu-i nimic, am zis, ne relaxăm după la o înghețată artizanală. Am zburat spre copii așteptând cu nerăbdare să le zic că vom petrece în trei. Îi și vedeam țopăind în jurul meu de bucurie.

Însă, când nu e să fie, nu e. Am găsit-o pe Anisia fără vlagă și palidă. Mi-a zis că David i-a dat cu nisip în ureche și acum o doare rău. I-am zis că poate trece în drum spre parc. Dar ea tot continua să se plângă și devenea din ce în ce mai agitată. Atunci m-am prins că ea de câteva zile a avut mucisori, iar acum cel mai probabil au ajuns la urechiușă. Anisia, la rândul ei, a dedus că e nisipul care probabil a fost aruncat de David în ea la prânz. În jumătate de ora eram în spital. S-a confirmat, mucisorii au ajuns la urechiușă, dar din fericire nu s-a ajuns la otită. După consult soțul a rămas în sală să ia rețeta, iar noi am coborât să ne luăm “ceva bun” de la tonomatul spitalului. Asta e ritualul nostru.

După ce ne-am cumpărat biscuiți și covrigei, în timp ce eu le desfăceam pungile, David a descoperit că se descurcă să-și pună singur apă în paharul de plastic. Bineînțeles că și Anisia a vrut să încerce, iar eu eram atentă să nu apese unul din ei pe butonul de apă fierbinte din curiozitate. În foiala noastră nu ne-am dat seama cum cineva aștepta “la coadă”… Am întors capul și inițial am crezut că e un om al străzii care a intrat în spital să bea apă. M-am gândit că probabil a mai făcut asta și se grăbește să nu-l vadă paznicul. Primul gând a fost grija, să nu facă ceva să îi sperie pe copii. Când sunt cu copiii sunt de o mie de ori mai precaută. Dar ceva din interiorul meu mi-a zis că e în regulă.

Le-am zis copiilor să ne dăm la o parte și să-l lăsăm pe domn. Am vrut să plecăm, dar ceva m-a oprit. Domnul s-a apropiat de aparatul de apă și a încercat să ia un pahar. Dar din greșeală a luat vre-o cinci. S-a chinuit să scoată unul neștiind ce să facă cu celelalte. După a încercat să pună acel pahar în aparatul de cafea de lângă, dar nu știa unde anume. Atunci am văzut doi lei în mâna lui. El venise să își cumpere o cafea!

I-am spus că aparatul îți da pahar automat. Era mirat că i-am vorbit, mi se pare că nu era obișnuit să i se adreseze lumea. A încercat să bage banii, dar nu știa unde. M-am oferit să-l ajut. L-am ajutat să aleagă cafeaua. M-am uitat atunci la mânile lui – erau curate. Și fața, și gâtul, iar el nu mirosea deloc. Oamenii străzii nu au pielea curată și au mereu un miros, v-am mai povestit în articolele anterioare că eu nu mă feresc de ei. Mulți dintre ei au un suflet mare și sunt dornici să ajute.

Între timp venise un doctor care aștepta “la coada” noastră să își ia și el o cafea. Părea nerăbdător, încerca să arate că nu prea îi convine să aștepte. Se uită strâmb la domnul nostru, dar nu îndrăznea să zică ceva. Eu și copiii se vedea că suntem “clienții” spitalului. Am zis să nu-l judec, poate îl asteaptă un pacient și din cauza asta se grăbește. Dar nu, după ce și-a luat cafeaua a stat de vorba cu paznicul fără niciun stres, dar să ne întoarcem la domn… La final nu știa să scoată paharul cu cafea din aparat. M-am oferit să-l ajut. A zâmbit și mi-a zis că aștepta să apară un mesaj. Se mai relaxase între timp. Și-a luat cafeaua cu mare grijă și a plecat mulțumit…

Iar eu mă uitam la el și mă gândeam care oare e viață lui. Era slab, foarte, foarte simplu îmbrăcat, hainele îi erau murdare, dar el era curat și… bărbierit! M-am gândit că pare un bărbat de care toată viața a avut grijă soția și acum a rămas sigur. Continuă să facă ce era obișnuit să facă, dar mai departe e blocat. Probabil nu are copii sau nu ține legătura cu ei. Să știți că eu mă bucur mult că am putut să-l ajut să își cumpere o cafea și că în acel moment erau copiii lângă. E un gest foarte mic, dar pentru mine a contat. El mi-a făcut mie mai mult bine decât eu lui. Fiindcă în momentele astea îmi dau seama că totuși din când în când reușesc să casc ochii în acest ritm rapid al orașului, care am impresia că mă transformă și mă îndepărtează de partea mea umană.
Domnul ieșise de ceva timp, iar eu mă tot uitam la ușă.
– Ați văzut copii, domnul a venit să își ia o cafea?
-Nu domnul, mama, bunicul!!!
-Ah da, mă scuzați, bunicul.
Așa numesc ei toți domnii care par mai în vârstă….

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s