MOTHERHOOD

O zi cât o săptămână. Cum am făcut pace cu doi copii irascibili

O zi petrecută cu doi copii mici nu poate fi ușoară. Cel puțin eu niciodată nu am simțit-o așa. Ești în priză din momentul in care te-ai trezit până seara când soțul intră pe ușa. Le faci micul dejun, ai grijă să mănânce, strângi după ei, pui masa, aduni de pe masă, îi îmbraci, îi scoți pe afară, alergi prin parc după ei, te joci cu ei, inventezi jocuri dacă e nevoie. Rezolvi eventuale conflicte, ai grijă să nu se certe, să nu se bată când nu reușesc să împartă ceva. Ești mereu concentrată să iei cea mai bună decizie pe moment, să fii pe faza… să încerci să vezi  lucrurile prin ochii copiilor. După plimbare îi aduci acasă, îi ajuți să se spele, le pui masa, îi ajuți să mănânce, strângi după ei, îi speli, îi pregătești de somn, îi adormi. În timp ce dorm strângi prin casă, faci de mâncare, dacă mai apuci dai un aspirator, un mop. Se trezesc și o iei de la capăt.

E greu? E obositor? E puțin zis, e foarte solicitant! Dar e și frumos. Chiar e! Într-adevăr îți folosești 200% din energie și la sfârșitul zilei nu vei mai funcționa, dar oare oboseala e cea care contează atât de mult? E cea mai bună investiție de timp pe care ai făcut-o vreodată! Acest gând te ajută să observi lucrurile frumoase care fac parte din experiența de a fi mamă. Pe mine mă ajută să mă gândesc că acest „hardcore” e doar o perioadă  și cu timpul copiii vor avea din ce în ce mai puțină nevoie de mine. Iar de când Anisia și David au trecut de trei ani parcă e și mai frumos. Mă înțeleg altfel cu ei. Își exprimă mai clar, pentru înțelegerea mea, gândurile și emoțiile.

Acesta a fost unul din motivele pentru care m-am bucurat când am aflat că vom rămâne împreună o zi doar noi trei. Creșa a fost închisă datorită faptului că a venit Papa și deși nu am fost de acord că părinților nu li s-a dat liber, m-am bucurat că vor rămâne acasă. M-am bucurat și de faptul că nu mai aveam emoții dacă mă descurc cu ei doi sau nu, cum mi se întâmpla înainte. Citind din ce în ce mai mult și fiind cât mai atentă la comportamentul lor, am învățat să fac față din ce în ce mai bine situațiilor dificile și crizelor. Spre sfârșitul săptămânii de grădiniță i-am văzut agitați și puțin dați peste cap (vă povestesc imediat de ce) și m-am pregătit că cel mai probabil va fi o zi grea cu descărcări și multe emoții, dar nu m-am așteptat să fie AȘAAAA.

Miercurea trecută Anisia pentru prima oară la grădiniță a avut spasmul hohotului de plâns. Pe la prânz am primit un telefon, m-a sunat educatoarea foarte stresată și speriată să îmi povestească că Anisia a căzut, s-a lovit cu capul și a leșinat. Mi s-a tăiat pământul de sub picioare, dar am rămas calmă. Așa reacționez eu la stres mare, îngheț și îmi păstrez calmul. Am început să pun întrebări și încet, încet ne-am dat seama că de fapt leșinase înainte să cadă. A avut un conflict cu David și în loc să plângă și-a ținut respirația și a leșinat. Am mai pățit asta, o să scriu un articol separat despre acele momente, dar acelea s-au petrecut mereu în preajma noastră, a părinților.

Educatoarele și ingrijitoarele s-au speriat foarte tare, nelovindu-se de așa ceva până acum nu au știu cum să reacționeze, așa că au făcut ce au crezut că e mai bine. I-au turnat apă peste față, au încercat să îi țină gurița deschisă (să nu își înghită limba) ceea ce cred că a stresat-o și mai mult. Un copil când are o astfel de criză trebuie ținut in brațe liniștit, cu picioarele puțin mai sus de restul corpului și așteptat până când își va reveni. Iar când își revine e foarte buimac și trebuie să îi vorbești calm și liniștit. Acasă, întrebând-o și povestind despre asta, Anisia mi-a tot zis că nu mai vrea să i se toarne apă peste față și i-am promis că nu i se va mai întâmpla…

Iar David la rândul lui probabil că s-a speriat văzând tot ce se întâmplă. El oricum e mai introvert de felul lui ca și temperament și neștiind adesea cum să își exprime emoțiile, se descarcă prin porniri violente. Cel mai bun remediu pentru el este blândețea, vorba bună și …. îmbrățișările. Acestea sunt preferatele lui. Se înmoaie, se lipește de tine și îl auzi cum mârâie liniștit (modul lui de a-și exprima emoțiile pozitive). Deși la prima impresie nu pare genul.

Cam acestea au fost evenimentele de la grădiniță. Așa că vineri, după ce a plecat soțul la muncă, eu am fost lovită de un val de emoții cărora trebuia să le fac față. Totul a început de la pregătirea pentru a ieși afară. Anisiei nu îi convenea nimic. Nu îi plăceau hainele, bicicleta cu care va ieși afară, plângea și se supăra din orice. Iar David din când în când pe neașteptate o lovea, ceea ce stârnea un val și mai mare de emoții și lacrimi. Mi-am păstrat calmul și am încercat pe cât a fost posibil de repede să ii scot afară, sperând că acolo va fi mai ușor.

Dar nu a fost așa. La locul de joacă mi-a fost aproape imposibil să mă înțeleg cu ei. Pe tobogan s-au împins, când urcau pe scări s-au certat și au încercat să se bată pe motivul care urcă primul. La nisip au aruncat nisip unul în celălalt și s-au certat non stop pe jucării, lopățele și mășinuțe. Cu ceilalți copii erau destul de agresivi. Încercau să îi împingă sau să îi lovească dacă îi deranjau cu ceva. Anisia a făcut multe crize din motive nesemnificative. Dacă nu îi convenea ceva se arunca pe jos, plângea, țipa. Mă uităm la ei și nu nu știam de care să ma ocup primul. Dar nu m-am enervat sau răstit la ei!

Mi-am păstrat calmul și am respirat. Chiar dacă îmi venea și mie în acel moment să mă trantesc pe jos, să plâng și să tip puțin. Am vorbit cu ei, le-am explicat că nu e bine să se lovească, nu am intrat în detalii. Știau și ei foarte bine că nu e în regulă ce fac, doar că nu reușeau să își controleze emoțiile. I-am ținut în brațe când voiau să se bată sau să lovească un copil din parc. De fiecare dată când David o lovea/încerca să o lovească pe Anisia îi ziceam clar, liniștit, uitându-mă in ochii lui că nu are voie să o facă. La un moment dat l-am luat în brațe și i-am zis că mă bucur mult că a rămas acasă și că petrecem timpul împreună. Atunci s-a liniștit și s-a lipit cu tot corpul de mine. Din acel moment a devenit mai calm și mai puțin agresiv.

Erau multe mămici în parc, multe cu copii de un an și ceva. Cu majoritatea nu ne cunoșteam încă. Se uitau la noi șocate. Îmi și imaginez cum arătam dintr-o parte. Doi copii nervoși și bătăuși și o mamă prea calmă, vorbind cu ei numai în rusă. La un moment dat nu am mai putut sta și am schimbat parcul pe unul mai puțin aglomerat și mai mare. Acolo a fost o idee mai bine. Masa de prânz și pregătirea pentru somn nu au fost nici ele ușoare. Copiii au plâns și s-au enervat din orice. În momentul in care i-am văzut dormind pe amândoi am simțit cum mă ia amețeală, atât de obosită eram. Însă… eram mulțumită, culmea!

Da, chiar eram. Fiindcă am reușit să fac față cu brio unei situații foarte dificile. Nu m-am enervat o secundă. De fiecare dată când nervii mei ajungeau întinși la maxim îmi repetam că copiii se comportă așa numai fiindcă au o problemă, fiindcă ii deranjează ceva, nu fiindcă vor să mă necăjească. Au avut parte de niște experiențe cărora nu le-au făcut față emoțional și acum, alături de mama lor, se descarcă. Tot ce au nevoie acum este blândețe și înțelegere. Și am avut dreptate.

După somnul de la prânz copiii s-au trezit liniștiți și veseli. Venise și soțul de la muncă căruia îi povestisem la telefon tot ce s-a întâmplat. Se uita la ei cum se joacă, râd și îmi tot zicea: „Albina, eu cred că tu ai inventat totul. Uite ce bine se simt ei, nu văd nicio urmă de violență sau irascibilitate”. Ce mai puteam să zic? Decât că atitudinea mea a fost ceea ce au avut ei nevoie pe moment. I-am lăsat să se descarce, i-am înțeles, le-am fost alături și asta ne-a ajutat să ne apropiem mai mult.

În ziua de azi multe cărți care promovează educația cu blândețe descriu comportamentul agresiv al unui copil un strigat de ajutor la adresa părinților. O să îmi ziceți că e curentul din perioada contemporană și nu se știe ce va ieși din asta? Nu e adevărat! Despre asta s-a discutat și scris mereu. Janusc Korczak, în cartea sa “Cum să iubești un copil. Dreptul copilului la respect.” scrisă în 1920, aproape 100 de ani în urmă, cartea care este considerată și acum Biblia pentru a crește și educa un copil, scrie:

 „Lacrimile de încăpățânare și furie sunt lacrimi de neputință și răzvrătire, o încercare disperată de a protesta, un strigăt de ajutor, o plângere pentru neglijență, o dovadă că copiii sunt constrânși și forțați în mod nejustificat, o manifestare a unei dureri fizice și mereu, suferință.”

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s