Jurnal de gemeni. 3 ani, puntea noastră de trecere de la bătaie la prietenie

David se joacă cu lego și mașinuțele lui preferate. Și-a construit un fel de garaj și e foarte absorbit de toată activitatea. Nu observă nimic din ce se întâmplă în jur. Așa e el, dacă e într-o stare bună și își are mașinuțele alături, poate să se joace singurel chiar și o ora. Anisia nu, ea mereu are nevoie de companie. Așa că, atunci când David e absorbit de o activitatea, ea trebuie neapărat să intervină. La fel și de data asta. Se apropie de el și îl întreabă:

-David, pot să mă joc cu tine?
-Da! (știe din experiență, că oricum nu va scăpa)
Se joacă un timp împreună. Anisia, care abia a intrat în jocul inventat și construit de el, deja îl învață cum să se joace și încearcă să-și impună regulile ei. De data asta David o lasă…

Alt episod

Vin împreună la mine și mă provoacă să ne alergam prin casă. Accept. ÎI alerg, fug amândoi de mine având mereu grijă unul de celălalt. Dacă reușesc să îl prind pe unul, își cheamă fratele să-l ajute ca să scape. E ajutat, e tras de mâna, de picior, sunt dată la o parte. Sunt foarte simpatici. Le-am tot zis că trebuie să se ajute unul pe celălalt și se văd roadele. După ce scapă amândoi, fug la ei în camera, închid ușa, o țin amândoi și își zic unul altuia:”Ține ușa bine că vine mama!”

Alt episod

David se duce spre baie, cel mai probabil să facă pipi. Când e treaba mai serioasă mă anunță ca să știu. El face la closet, Anisia pe oliță. Se descurcă singurei. Își deschid ușa la baie, își fac treaba, dau drumul la apă, se îmbracă, dezbracă singurei. Mă anunță (nu mereu) după ce treaba e rezolvată. Îl văd pe David cum intră în baie și în câteva secude îl urmează Anisia. Aud conversația din baie:

-Tu știi să te ștergi?
-Da? Nu, nu așa se face. Hai să îți arăt eu cum. Așa, și după așa și după arunci. Bravo!
ÎI ascult și zâmbesc , de fapt mereu îi ascult și urmăresc, deși mă fac că îmi văd de treaba mea. Încă nu am depășit episoadele în care dacă îi lăsăm două minute fără supraveghere, imediat auzeam cum unul dintre ei începe să plângă. Adesea reușeau să se lovească chiar și cu mine de față.

Și acum se mai bat și se ceartă. Uneori se împacă repede, alteori durează, dar lucrăm continuu la acest capitol. Ducem lungi discuții, explicăm că frații se iubesc, se ajută unul pe celălalt, mai împart și jucăriile. Sunt optimistă, sunt sigură că pe viitor se vor înțelege foarte bine. Acum trei luni nu eram atât de convinsă….
Acum trei luni Anisia și David se băteau pe orice. Găseau motiv la orice colț, iar dacă nu găseau, se băteau fără motiv. Se agățau non stop, se împingeau, se pocneau unul pe celălalt și plângeau foarte des. După o zi de stat cu ei doi acasă mă simțeam de parcă m-a bătut cineva cu picioarele toată ziua. Nu îmi mai doream nimic de la viață, doar să stau puțin întinsă, SINGURĂ. Am citit tot ce se putea despre relațiile dintre copii/frați, am studiat psihologia gemenilor, psihologia unui copil la vastra de 2 ani și jumătate. Înțelegeam multe dintre motivele pentru care procedau așa, însă nu reușeam să schimb nimic. Ajunsesem de-a dreptul disperată.

Nu o să uit o anume zi, care a fost deosebită prin rezistența psihică și fizică de care am avut nevoie ca să trec peste. Anisia și David s-au bătut în acea zi non stop. La un moment dat aveam impresia că cu cât le explicăm mai mult să nu se bată cu atât mai rău se băteau. Pe la prânz eram deja terminată psihic și fizic. Îmi venea să plec de acasă. Singură. I-am îmbrăcat și i-am scos afară în speranța că în parcul de joacă se vor lua cu altele, însă nu a fost să fie.

Afară Anisia a cerut în trambulină unde îi place mult să sară și în câteva minute a cerut și David. Lui nu îi place trambulina, mi-am dat seama că a vrut înăuntru ca să se bată iar cu Anisia, însă nu mai aveam forță să mă opun. L-am pus în trambulină și m-am trântit pe o băncuță de lângă. În două minute i-am auzit cum țipă (semn că au început să se certe) și după a urmat plansul. Stăteam pe banca și nu mai aveam putere să fac ceva. Nu mai aveam cuvinte să le explic, nu mai aveam putere să îi despart, așa că i-am lăsat. De data asta nu am intervenit. Toate bunicuțele și bonele din parc să uitau cu ochi rotunzi la mine și așteptau să fac ceva, iar eu NIMIC. La un moment dat Anisia și David văzând că eu nu reacționez în niciun fel au lăsat bătaia la o parte și și-au găsit ocupație prin trambulină, iar eu am câștigat puțin timp să îmi revin.

În “acea perioada” a vieții noastre, adică cam între 2a6l și 2a9l am încercat multe. Am citit mult despre conflictele și bătaia între frați. Inițial am mers pe ce scria în cărțile de specialitate:

  • Să nu stai prea mult să le explici de ce nu au voie să se bată. Un copil de vârsta lor va percepe această atitudine că atenție și va tinde să repete comportamentul. Trebuie zis clar și răspicat: “Nu lovi! Nu mușca! Nu împinge!” și atât. La noi nu a funcționat.

După instinct:

  • Am explicat mult și frumos că sunt frați, că doare, că nu se face. Nu a mers.

Uneori (rar) m-au ghidat emoțiile:

  • Au fost momente când m-am enervat pe ei și am ridicat vocea. Reacția lor a fost fie să rămână cu gura căscată (de la șoc probabil) fiindcă nu obișnuiesc să ridic vocea la ei fie să înceapă să plângă. Iar mie îmi părea foarte rău și îmi ceream scuze… Însă oricum nu s-a schimbat nimic în atitudinea lor unul față de celălalt.

A fost o perioada când doar David o ataca pe Anisia, mai ales la grădiniță fiindcă nu eram noi în preajmă. Educatoarele nu mai știau ce să facă. Anisia era mereu zgârâiata și mușcată. Sufeream enorm. Mă simțeam un părinte incapabil să rezolve o problemă apărută la copii. Simțeam că nu pot să o apăr pe Anisia. Mă invinuiam. Acum, când mă uit în urmă, cred că motivul real era că Anisia i-o luase înainte cu dezvoltarea, iar David se simțea neajutorat și lăsat în urmă. La grădiniță toți o lăudau mereu pe Anisia, iar agresivitatea era metoda lui David de a atrage atenția asupra lui.

La un moment dat îmi era greu să ies prin parcuri. Nu din cauza faptului că Anisia și David încercau să se bată cu alți copii, ei cel mai des erau agresivi doar între ei, însă eu, pe lângă faptul că trebuia mai mereu să intervin între ei, mai dădeam și explicații în stânga și în dreapta de ce se bat copiii mei. Multe persoane, în special bunicuțele, îmi dădeau sfaturi, frumos și respectuos, încât nici nu puteam să mă supăr pe ele, că trebuie să vorbesc cu copiilor, să le explic că nu e bine să se bată, că doare.  “O să vedeți cum imediat își vor schimbă atitudinea după o astfel de discuție.” Obosisem să răspund că deja le-am încercat pe toate. Adesea mămicile (cu un sigur copil) îmi explicau ce frumos a înțeles copilul după PRIMA explicație că nu e bine să se bată și nu a mai repetat gestul. La început când auzeam astfel de povești și îmi aminteam de câte ori le-am explicat eu la ai mei îmi venea să plâng. Simțeam că doar copiii mei nu vor să înțeleagă. După am devenit imună și am încetat să mai pun la suflet. Am realizat că fiecare situație e diferită și nu e bine să te ghidezi după un tipar, iar intuiția mea de mamă îmi tot spunea că e doar o etapă care va trece mai repede decât îmi imaginez.

Mi se rupea sufletul când o vedeam pe Anisia venind cu zgaraieturi și mușcături noi de la grădiniță. Nu mai suportăm. Am început chiar să ne gândim să îi dăm la grupe diferite, dar știam că asta nu va rezolva problema. Am gândit-o și regândit-o, am citit, discutat cu soțul când dintr-o dată, brusc, copiii nu s-au mai bătut. Nu deloc, dar schimbarea a fost mare și bruscă. Nu ne venea să credem nici nouă ca părinți, nici educatoarelor de la grădiniță.

Acum se joacă frumos, uneori sunt așa drăguți (cel puțin pentru mine) încât îmi vine să plâng (de bucurie). Mi-am dat seama că unele lucruri nu au cum să depindă în totalitate de noi, e imposibil atunci când vine vorba de copii. Fiecare copil e unic și se comportă diferit în anumite situații. Asta nu înseamnă că nu trebuie să citești, să te documentezi și în primul rând să îți asculți intuiția. Eu, în inima mea de mama știam că conflictele apărute la vastra de doi ani și jumătate nu vor dura la nesfârșit. Deși uneori mă apucă panică că nu se vor opri cu bătaia niciodată. Sunt conștientă că nu sunt ultimele conflictee doar începutul, vor tot apărea greutăți în drumul nostru, iar eu va trebui să tot caut și să găsesc soluții, dar in momentul de față aleg să mă bucur de perioada de liniște și pace. E așa frumos să îi văd cum se joacă și râd împreună!

Ținută – Elena Sigapova

Fotografie – Iuliana Olteanu

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s